Până la urmă cum se măsoară eficiența managementului dintr-un teatru? Evident, prin felul, măsura și, firesc ar fi, și prin calitatea cu care instituția respectivă își îndeplinește misiunea. Aceea de a produce și de a reprezenta spectacole.
Din acest moment intră însă în discuție tot felul de criterii pe baza cărora se întocmesc așa-numitele planuri de management (obiective minimale, maximale, etc.) și se realizează evaluarea de etapă sau finală a managerilor. Cine a avut sarcina, e drept, retribuită, ori doar curiozitatea de a arunca o privire, fie ea și superficială, asupra unui astfel de raport nu a putut să nu fie șocat de abundența de cuvinte și capitole inutile, cu caracter repetitiv, care se transferă în regim de copy paste de la un raport și de la un plan la altul (la ce servește, de exemplu, ca managerul în chestiune să tot repete povestea cu istoricul instituției când e de la sine presupus că nimic notabil nu a apărut de la un an la altul, doar dacă nu a intervenit intenția rescrierii istoriei?) dublată de abundența de cifre. Ținute să dea seama despre numărul de premiere, de reluări, de reprezentații, însă mai puțin despre folosirea actorilor din schemă. Să rezume totul despre numărul de bilete și de abonamente vândute, despre raportul cheltuieli-încasări, despre gradul de umplere al sălilor, despre numărul de festivaluri la care Teatrul în chestiune a luat parte, despre relațiile cu alte instituții surori ori numai similare. Ș.a.m.d.
Ce se ascunde în spatele acestor cifre aproape nimănui nu-i pasă. Mai nicăieri nu se dă seama despre valoare. Care nu este obligatoriu reflectată de numărul de spectatori, de bilete, de reprezentanții. Numărul prezențelor la festivaluri este și el foarte adesea un criteriu care induce în eroare, dacă nu cumva mincinos de-a dreptul, fiindcă cel mai adesea aici își vâră coada ceea ce în niște însemnări trecute numeam reînvierea principiului CAER în teatru. Adică a schimburilor reciproc avantajoase, ceva de genul „tu vii la mine, eu la tine și astfel raportu-i gata”, iar ordonatorul de credite își freacă mulțumit mâinile. Asta, dacă nu cumva pregătește el însuși o înlocuire-surpriză de director, operată pe criterii strict politice, eventual în urma unor șantaje abil mascate, cu complici fără coloană vertebrală, fără nici cea mai mică pregătire în domeniu. Slavă Domnului e țara plină de Fănel, de Dinu, de Janos, de Păstori! Care habar nu au de ceea ce se întâmplă cu adevărat în instituția pe care sunt chemați și au acceptat ori să o păstorească, ori să o evalueze fără să fi văzut acolo nici măcar un sigur spectacol. Doar citind în grabă Raportul și îndeplinind așa cum se cuvine „indicațiile prețioase”. À bon entendeur, salut!
Mai nicăieri în astfel de planuri, de rapoarte nu găsești citate din cronici semnate de critici recunoscuți de breaslă. De oameni care știu că un cuvânt așternut de ei pe hârtie sau pe ecranul laptopului contează, chiar dacă nu are drept de viață și de moarte asupra unui anume spectacol. În cel mai bun caz găsești opinii ale unor bloggeri, critici de casă, tovarăși de agape. Până la urmă, care critic acceptă să își sacrifice două-trei zile din viață spre a veni să vadă câteva spectacole din producția unui teatru și ce scrie el după asta ajunge să dea seama despre managementul din instituția vizitată.
