Am scris în repetate rânduri despre cât de justificate mi se par nemulţumirile actorilor în legătură cu felul în care le e respectată munca. Personalitatea creatoare. De la faptul că numele ori nu le mai apar deloc pe afişe, ori, dacă le apar, sunt scrise la întâmplare, cu litere mici, cvasi-invisibile, și până la detaliul că pe tot mai frecventele așa-numite cartoline, succedanee de caiet de sală, apare doar o anodină listă de nume, omițându-se precizarea rolului. Drept care spectatorii, dar și criticii de teatru ajung să se afle în situația de a rezolva enigme. Așa se explică că s-a ajuns să se caute cu asiduitate pe site-uri, pe conturile de Facebook indicii care să îi ajute să afle cine e artistul pe care s-au bucurat urmărindu-l.

De un tratament mai bun nu se bucură, din păcate, munca actorilor nici în cronici. Chiar dacă acestea sunt publicate în reviste de cultură sau de specialitate. Din fericire, despre ceea ce fac actorii pe scenă nu se mai scrie făcându-se apel la interjecții sau la cuvinte monosilabice (a rămas în antologie faptul că, odinioară, un cronicar mai degrabă de partid decât de teatru a scris că artistul cutare a avut o evoluție ceac-pac. Ceac-pac, adică cum? A  dispărut, poate nu cu totul, și zicerea că actorul X ar fi evoluat în notă. Ce să înțelegem din aceasta? Că a fost ori a devenit manierist? Cu toate astea, nu se prea poate spune că am sta cu mult mai bine. Nici măcar în linii generale.

Mult prea frecvent actorilor li se rezervă ultimele rânduri ale articolului. Ceea ce au făcut ei este rezumat prin recursul la un adjectiv calificativ (celebrele epitete ornante despre care vorbea acum mai bine de 150 de ani marele Titu Maiorescu) ori devine subiect de povestire. Analiza este înlocuită cu o inabil mascată caracterizare a personajelor. Și uite așa se face că, în loc să se spună că, de pildă, Treplev are în Pescărușul o atitudine ambiguă, contradictorie față de Arkadina, pe care o și iubește, o și detestă, pentru care are un chinuitor sentiment de gelozie, totul se rezumă la înlocuirea numelor personajelor cu pricina cu cel al actorilor ce le dau viață. Respectivii artiști fiind cantonați la statutul de ființe care redau. Nu care creează. Care îmbogățesc, individualizează, particularizează. Ca să nu mai vorbesc despre detaliul că mult prea frecvent apare încă folosit cuvântul prestație. Reamintesc că despre dandanaua reprezentată de preferința unor așa-ziși critici pentru cuvântul cu pricina a scris savuros și șfichiuitor deopotrivă, cu mai bine de 30 de ani în urmă, un savuros pamflet regretatul Victor Parhon. Care susținea, sub pseudonimul Myosotis, în vechea revistă Teatrul, o incitantă rubrică semnificativ intitulată „Cronica cronicii teatrale”.

Pentru toate acestea, sunt multe explicații. De la inabilitățile condeiului criticului la comoditatea intelectuală a acestuia. De la dorința de a masca o nereușită, ceea ce e echivalentul minciunii prin omisiune, la incapacitatea funciară de a rezuma prin cuvinte esența unui inefabil. O spun din experiență proprie. Nu e deloc simplu să scrii și critic, și cu iubire, și cu aplicație, și cu empatie despre actori. E și riscant deopotrivă. Jocul actoricesc e partea cea mai efemeră, cea mai supusă presiunii momentului dintr-un spectacol. La fiecare reprezentație ceva se schimbă. Cu el, cu actorul, tu, spectatorul, trăiești în același timp, însă nu același timp. E o chestiune de măiestrie, dar și de solidaritate și, poate, în primul rând de iubire să știi să prinzi efemerul cu pricina. În care sălășluiește creația.