Inspiraţia creativă pare a fi devenit bun comun. Cărţi mai subţiri sau mai groase te învaţă ce să faci pentru a scrie bine. Cursuri de câteva zile îţi dau cheia succesului în mai-orice-domeniu. Dacă scoţi mai mult din portofel, poţi să te mândreşti, chiar, că îi eşti învăţăcel lui Helen Mirren sau lui Gordon Ramsay, via Internet. Doar să vrei să fii bun, şi imediat se găseşte el şi maestrul. Cânţi la pian ajutat de aplicaţia care numai că nu îţi pune degetele pe clape, aşa de uşor pare în clipul de prezentare. Engleza o înveţi în cinci ore graţie unei metode revoluţionare care zi de zi îţi intră în Inbox, doar-doar să dai click să o cumperi. Oricine poate fi orice – numai să vrea. Aşa suntem îmbiaţi să credem la începutul deceniului doi al secolului XXI.

Creativitatea această bine marketată şi încurajată cu orice preţ, transformată în monedă forte a consumerismului nu are prea multe în comun cu cea autentică; creativitatea artiştilor care au ceea ce se numea, cândva demult, acum vreo 5-10 ani, înainte ca toată planeta să înveţe cum să creeze „la un click distanţă”, se numea, aşadar, talent. Talentul acela pe bune, care presupune inspiraţie şi ceva în plus faţă de lecţiile ordonate ţinute corporatiştilor. Acel ceva ce nu se poate nici explica, nici învăţa. Chestia aceea ciudată care din când în când se manifestă ca geniu. Artistul creator pur sânge nu învaţă din audio book-uri şi nu are nevoie de tomuri de cărţi inspiraţionale pentru a se exprima.

În fond, această expresie sinceră, această necesitate de a spune ceva prin artă e trăsătura autentică ce face diferenţa dintre pseudo-creativi şi artistul-creator. E foarte probabil ca sursa de inspiraţie a acestor câţiva autentici rămaşi în rândurile tot mai numeroase ale farsorilor să fie foarte tristă şi să nu fie „la un click distanţă”. De multe ori autobiografia reconfigurată artistic e foarte preţioasă şi din ea se nasc acele artefacte pe care cândva, demult, acum 5-10 ani, le numeam capodopere. Un regizor îşi pune fricile şi angoasele pe scenă sau în film, îşi face disecţia din viaţă, îşi este psiholog, preot şi BFF4ever pentru a se vindeca pe sine de sine printr-un gest artistic de libertate şi sinceritate totală. La fel, un scriitor apelează la experienţele pe care poate nu se grăbeşte să le rememoreze, pentru a pune pe hârtie un trecut cu care să cadă astfel la pace. Actorii, dansatorii, muzicienii atunci când îşi interpretează partiturile păstrează un colţ din ei înşişi în spatele cuvintelor, gesturilor şi notelor şi personalitatea lor configurată în timp e cea care dă autenticitate actului artistic. Un pictor trasează o tuşă şi spune ceva despre sine.

Artistul autentic are ceva de spus despre sine însuşi prin opera sa. Asta îl face artist. E foarte egoist, el, artistul. Şi asta îl face artist. Dar egoismul lui este o condiţie necesară creaţiei, şi nu un moft. Nu e o existenţă atât de cool sau de boemă pe cât se presupune. Nu e nimic fain în a te scormoni pe tine însuţi prin suflet după o idee sau o imagine sau un sunet. Poate fi foarte nasol, dar e neapărat să faci toată această gălăgie sufleteească pentru a fi. Pur şi simplu pentru a fi. Pentru că altfel nu ştii, altfel nu se poate.

Şi-atunci, cum de s-a banalizat într-atât arta? Cum de e foarte firesc şi amuzant ca o banană lipită de un perete să fie nu doar licitată la mişto de un domn cu prea mulţi bani şi prea mult timp, ci analizată şi consacrată drept operă purtătoare de sens şi simbol? Ce spune despre autorul său acest artefact cu termen de valabilitate redus? Arta nu trebuie neapărat să îşi revendice autenticitatea din chin şi jale, dar ar fi interesant să aibă ca intenţie un gest autentic, sincer şi personal. A lipi o banană pe un perete poate fi un asemenea gest. Dar a-i conferi atâta timp, importanţă şi a o trata drept ceva profund ţine exact de marketingul „la un click distanţă”, care vinde orice. Chiar şi stupoarea şi refuzul de a descrie pe larg contextul din aceste rânduri se adaugă la şirul de atenţie necuvenită, atrasă prin şoc şi absurditatea unui prezent care ne scapă de sub control. Nu mai suntem stăpâni pe gândurile şi acţiunile noastre în aceeaşi măsură ca acum 5-10 ani. Deloc subtil, fără menajamente, devenim docili şi cuminţi, ghidaţi de gusturi comune, subiecte de discuţie în cerc, frică şi anxietate în masă. Dar, preţ de alţi încă 5-10 ani, mai există artişti care au generozitatea de a se pune la dispoziţia talentului lor pentru a ne arăta că lumea este şi altfel decât „la un click distanţă”.