Oricine îşi are talentul său. Fie că este vorba despre abilităţi uşor recognoscibile şi apreciate, fie că sunt calităţi mai greu de identificat de la distanţă, dar care îşi au impact imediat în cercuri mai restrânse, fiecare rotiţă din mecanismul social îşi are numărul său de dinţişori care să contribuie la angrenajul ce macină în gol. De la savanţi de renume ale căror minţi geniale ne-au salvat de boli şi foamete şi până la femei dedicate familiei care au îngrijit două-trei generaţii de copii, fiecare îşi are calităţile sale, mai multe sau mai puţin spectaculoase prin care îşi duce existenţa. Important e să le descoperi pe ale tale, să le fructifici şi să nu te încăpăţânezi să fii patinatoare la Olimpiada de Iarnă dacă nu ai pus în viaţa ta mâna măcar pe o patină, în schimb ai un gust perfect şi ştii să tai cele mai fine feliuţe de castravete. Visele devin realitate pentru cei care află secretul de a-şi corela talentul cu dorinţele, iar poveştile de succes inspiraţionale uită de multe ori să menţioneze acest mic amănunt şi ne lasă pe toţi să credem că ambiţia şi determinarea sunt suficiente. Dar, aşa cum bine a spus un domn cu părul vâlvoi şi mustaţă stufoasă, totul chiar e relativ.

Pentru un critic de teatru talentul nu e la fel de evident precum cel al actorilor care au expresivitate, prezenţă scenică şi fel de fel de atribute pe care le poţi pune între virgule pentru a da un nume însuşirilor care îi ierarhizează, cumva, evident, tot relativ. Regizorii sunt creativi şi au imaginaţie şi o minte asociativă. Scenografii au viziune asupra spaţiului şi pot sugera prin jocul materialelor şi al perspectivelor metafore fantastice şi pot genera şi ei emoţie. Toate compartimentele care vizează actul artistic îşi au câteva repere clare la care te poţi raporta pentru a poziţiona undeva pe scara talentului, aşa relativ precum e, un artist sau altul. Criticul de teatru rămâne undeva în afara acestei zone de referinţă şi, de cele mai multe ori, nu e asimilat breslei făcătorilor de teatru, ci rămâne doar un observator, cum altfel decât acru şi obtuz, care nu vrea de rău ce e sau nu poate, de insensibil sau necunoscător ce e, să aprecieze eforturile susţinute de cei talentaţi.

Şi criticul de teatru poate avea talent. Dacă talent se pot numi calităţile reunite pe care e de dorit să le deţină. În primul rând are disponibilitatea, dacă nu plăcerea sau bucuria de a vedea teatru. Mult. Iar aceasta se traduce prin generozitatea sa. Acea generozitate de a fi dispus să vadă cât mai mult, de a nu-i obosi receptarea, de a reveni în sală cu un orizont de aşteptare cât mai puţin viciat de experienţele anterioare, de a lua mereu de la zero orice spectacol. E nevoie de generozitate altfel decât cea devenită stereotip a actorilor care dau totul pe scenă pentru a-ţi anula ceea ce ştii că ştii şi a vedea ceea ce ei îţi arată. Este acel tip de entuziasm temperat, de dorinţă de a fi bine de fiecare dată când te aşezi pe scaunul din sală, de anulare a tuturor gândurilor parazitare care să îţi ofere şansa de a fi spectatorul cel mai receptiv.

Apoi ar fi curiozitatea. Atenţia pentru detalii, mintea alertă care face conexiuni şi ascultarea cea mai seriosă care prinde fiecare hint şi face legătura cu orice trimitere intenţionată pe scenă. Curiozitatea sinceră a celui care vrea să descopere, care e dispus să se lase minţit de convenţie, care aşteaptă fiecare argument artistic pentru a intra în poveste. Şi acea curiozitate de a vedea ceea ce e dinclo de aparenţe, de a scormoni în intenţii şi de a le raporta la rezultat, de a putea separa ceea ce s-a vrut de ceea ce s-a putut şi de a aprecia raportul dintre ele. Aşa cum mirarea este esenţială pentru actorul care „uită rolul pentru a-l lăsa să se nască atunci, pe scenă”, curiozitatea aproape naivă este una dintre calităţile care îl menţin viu-profesional pe criticul de teatru.

Şi ar mai fi şi curajul. Curajul de a spune ce ai văzut. Tu cu ochii tăi. Ce ai înţeles tu cu mintea ta. De a fi tu însuţi în pagină şi de a fi sincer cu cei cărora le datorezi asta. Cei care au făcut spectacolul au fost sinceri în demersul lor; fie că a reuşit, fie că nu, intenţiile mereu sunt bune. Nimeni nu vrea să fie parte dintr-un spectacol eşuat. La fel şi criticul de teatru trebuie să îşi folosească şi cea de-a treia calitate – curajul de a fi sincer, cu orice preţ. Chiar cu preţul de a greşi. Pentru că, nu-i aşa, totul e relativ. Iar receptarea are atât de multe variabile, încât e mai diversă decât gusturile culinare. Importante şi valide sunt doar argumentele. Iar curajul de a le găsi, de a le susţine şi de a le construi pentru a motiva opinia şi a trece de la stadiul de părere la cel de analiză este o altă calitate din zestrea criticului de teatru.

Şi poate că mai sunt multe calităţi necesare. Şi poate că relativitatea, bat-o vina, lărgeşte spectrele de orice tip așa încât orice poate deveni atât calitate, cât şi defect, în funcţie de context. Dar, atâta timp cât există acea generozitate a receptării, acea curiozitate vie şi acest curaj al sincerităţii, se poate spune despre un crtic de teatru că are talentul necesar pentru a-şi practica profesia. Restul e doar experienţă, cultură generală şi anduranţă. Toate relative, cum altfel.