Inițial a vrut să devină scriitor și a fost sedus de filosofie. Deși a crescut într-o familie în care totul avea legătură cu teatrul, multă vreme teatrul nu l-a sedus deloc. Acum, însă, crede că mai multe biblioteci laolaltă nu au atât de multe de spus cât unele momente de tăcere în teatru. Radu Nica a absolvit secția de regie a Universității „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, după ce a studiat teatrologia la Ludwig-Maximiliams-Universität din München şi regia la Bayerische Theaterakademie „August Everding”. Este doctor în teatru al Universităţii de Arte din Târgu-Mureş. A fost director artistic la Teatrul German de Stat din Timișoara şi în prezent este profesor la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj-Napoca. E un creator care se redescoperă și se caută cu fiecare etapă artistică, un artist căruia îi place să provoace și să se provoace. Crede că ceea ce ne lipsește cel mai tare în acest moment e dialogul și e profund interesat să caute un răspuns la întrebarea: „Care mai e azi sensul teatrului?”. A debutat cu un spectacol „Nora” absolut șocant la acel moment, dar și-a continuat căutările artistice în mai multe direcții, a montat multe texte contemporane, precum și reinterpretări ale unor texte clasice și s-a abătut chiar și în zona teatrului social de care mult timp s-a simțit departe. La acest sfârșit de an, la Teatrul Odeon din București va avea loc premiera spectacolului său „Persona” după textul lui Ingmar Bergman…

Cum și-a găsit loc universul lui Bergman în universul tău personal?

Destul de greu. E un text cu o încărcătură psihologică foarte puternică. Și e-adevărat că în ultima vreme n-am mai lucrat în zona asta. Și totuși, de ceva timp, îmi dă tot mai mult ghes gândul de a lucra pe texte clasice – iar „Persona” face parte din categoria capodoperelor. Pentru mine, ca regizor, e o provocare mai mare să lucrez pe un text clasic.

Sugerezi cumva că textele contemporane nu au aceeași anvergură, sau substanță, sau profunzime?

Nu am genul ăsta de nostalgie pentru un anumit gen de trecut, dar pot să înțeleg că toată democratizarea asta a valorilor creează senzația că nu mai există substanță sau creație de substanță. Ea există, dar e foarte mult ocultată de rebut. Și nu mai poți distinge valoarea. Eu mă încăpățânez să cred că ea există, dar e doar mai greu de decelat.

Și totuși, de ce ai ales acum, în acest moment al creației tale, exact universul lui Bergman?

E vorba de problema maternității, trecută printr-un filtru foarte profund. Dar ce m-a fascinat foarte tare la acest text sau la acest film e problema – de mare frământare pentru mine – a sensului artei. În ce măsură ceea ce facem noi are un sens? În ce măsură chiar înnobilează? În ce măsură facem bine spectatorilor noștri cu arta pe care o facem? Ce relevanță are ea în condițiile în care sunt atât de multe lucrurile care stimulează simțurile? Pentru că e o luptă fenomenală pentru captarea timpului și a atenției. Și ajungi să respingi tot, ajungi la o formă de suprasaturare. Prin urmare, ce sens mai are? Ce mai mișcăm noi în acești oameni? Poate concura arta cu volumul de informații agresive care invadează publicul? Cum mai ajungem unii la alții? Mai este teatrul un mijloc funcțional, viabil, prin care să ajungem la semenii noștri. Mă frământă foarte tare asta. Eu simt că am această responsabilitate, de fapt cred că avem cu toții o imensă responsabilitate.

Acest sens de care vorbești, cum s-ar traduce concret? Ce anume îți propui sau îți dorești să se schimbe în spectator?

E greu să spun că mi-aș dori să se relaxeze și să se deschidă către semeni în condițiile în care, spre exemplu, „Persona” e un spectacol pe un subiect foarte dur. Dar asta mi-aș dori: să ne deschidem, să recăpătăm încredere unii în ceilalți, mi-aș dori ca fiecare să se interogheze despre rolul pe care îl are pe lumea asta. Chiar dacă modalitatea prin care îmi spun povestea e mai șocantă, sau mai acidă, sau mai violentă, fundamental asta îmi doresc: ca omul de lângă mine să fie curios, să evolueze, să se împlinească spiritual, emoțional, intelectual, în toate felurile. Ăsta cred că este scopul teatrului și sper să nu moară niciodată. Deși mi-e teamă… Pentru că există societăți în care deja mi se pare că oamenii nu mai vor să aibă niciun fel de relație cu ceilalți.

Ce m-a fascinat foarte tare la acest text sau la acest film e problema – de mare frământare pentru mine – a sensului artei. În ce măsură ceea ce facem noi are un sens? În ce măsură chiar înnobilează? În ce măsură facem bine spectatorilor noștri cu arta pe care o facem? Ce relevanță are ea în condițiile în care sunt atât de multe lucrurile care stimulează simțurile?

Și nici cu ei înșiși…

Da, e o fugă de sine teribilă. Și o dorință de a te lăsa pradă unei lumi complet iluzorii. O satisfacere doar a simțurilor.

Îmi spuneai odată că, pentru un artist, e important să meargă în contra propriei persoane… Faci asta în „Persona”?

Da. „Persona” e un spectacol extrem de lent. Eu, care sunt foarte dinamic, alert, am senzația că mă plictisesc și că plictisesc foarte repede. Ei bine, din punctul acesta de vedere e o mare provocare, pentru că încerc să lucrez cu lentoarea. Cum gestionez lentoarea? Asta a fost provocarea pentru mine. Pentru că, aici, dacă grăbești lucrurile, omori toată poezia, tot misterul.

Contează și moda atunci când alegi un text? În contextul actual, feminismul, interogarea sexualității?

Nu, nu mă supun modelor. Dar cred că avem o datorie să simțim un spirit al epocii, niște accente. Și dacă o problemă revine la un moment dat, poate că, da, merită discutat despre asta. Dar fără să fie subsumată unor cercuri de interese, care, deși sunt subiecte reale, uneori le deturnează spre propagandă.

Spui că te pui tot timpul sub semnul întrebării. Care e etapa în care te afli acum?

Nu știu, sunt într-un moment în care am și mai puține certitudini. Există o căutare și în direcția teatrului social, care poate funcționa ca un ferment, dar nu cred că asta mă definește. Dar nu sunt nici un regizor care să facă doar interpretări de texte clasice. Mă plasez undeva, deloc avantajos, la mijloc. Avantajos, în lumea noastră, e ca lumea să te poată băga într-o cutiuță și să poți fi sumarizat în două-trei cuvinte. Eu vreau ca subiectele – fie că sunt în zona general umană sau socială – să aibă o autentică relevanță pentru mine. Preocuparea pentru subiecte care sunt la modă, dar pe tine nu te interesează cu adevărat, mi se pare imorală.

Apropo de cutiuțe, spui că unul dintre marile păcate ale teatrului nostru e că, de fapt, creatorii încearcă să se branduiască…

Și, din păcate, contează din ce în ce mai mult. E o realitate și nu putem fugi de ea. Văd și în străinătate ce se întâmplă. Sunt regizori cărora li se cere să monteze într-un anume fel. Aproape că nu mai au voie să iasă dintr-o anume estetică, pentru că sunt imediat catalogați drept inconsecvenți estetic. Adică spiritul nu mai are voie să se miște liber, el trebuie să se conformeze unui anumit impuls care a fost valabil la un moment dat. Și nu mi se pare deloc în regulă. Dar… acest brand se cumpără. Iar în culturile teatrale foarte dezvoltate marca regizorală e foarte importantă. Îl chemi pe regizorul X pentru că el îți face spectacolul așa. Normal că asta distruge din spontaneitate.

Și e o formă subtilă de lipsire de libertate artistică…

Absolut. Din fericire, sistemul nostru teatral, cu toate hibele lui, nu e încă o mașinărie care să te ștanțeze chiar așa.

Te-a tentat să te branduiești și tu într-un fel?

Da… Dar nu cred că am ajuns foarte departe, pentru că, de fiecare dată când mi-am propus asta, ceva din mine s-a opus, s-a răzvrătit.

Dar ai suferit că n-ai făcut asta?

Da, într-un fel am suferit, dar nu pot merge împotriva naturii mele, care e duală estetic. Dar da, am suferit, pentru că asta îți taie din așa-zisul succes. Și, de fapt, nu despre premii și succes e vorba, numai că la noi, așa funcționează lucrurile, premiile îți oferă condiții de lucru mai bune. Pentru că directorii de teatre țin cont aproape doar de asta. Regizorii au devenit obiecte de colecție pentru directorii de teatru, care nu au o politică coerentă… E vorba doar de o colecție de cam aceiași 20 de regizori care propun ce vor ei. Și care aduc implicit premii. Și apoi mai e vorba de un număr de bilete vândute. Și cam atât. Iar asta e foarte trist și periculos.

„Ce facem cu clădirile astea numite teatre la care lumea venea până acum, pentru că n-avea prea multe opțiuni, dar acum, când are posibilități nenumărate, cum reînviem aceste clădiri? Cum le facem din nou relevante pentru societate?”

Asta a dus la un tip de criză în regie, vrei să spui?

Într-adevăr, cred că e o criză de regizori. Dar mai grav e că trăim o criză uriașă de dialog. Și e o lipsă de dialog între puncte de vedere foarte diferite despre teatru. Cred că e foarte bine să existe perspective diferite asupra teatrului, însă eu cred că pot coexista. Și este nevoie de toate. E nevoie atât de teatru de artă, cât și de teatru social. Cu condiția să fie de calitate. Nu cred că un lucru e valoros prin simplul fapt că se încadrează într-o categorie sau alta. Și tocmai pentru că taberele s-au radicalizat atât de mult se creează și confuzia asta de valoare. Lumea nu mai e dispusă să vadă valoarea din opțiunea estetică opusă. Mi se pare extrem de tristă această lipsă de dialog. Suntem oricum atât de puțini… Însă, dincolo de asta, cred că, dacă trebuie lucrat undeva, atunci la repertorii ar trebui lucrat. Și la politici culturale. Să ne punem real întrebarea: „Ce facem cu clădirile astea numite teatre la care lumea venea până acum, pentru că n-avea prea multe opțiuni, dar acum, când are posibilități nenumărate, cum reînviem aceste clădiri? Cum le facem din nou relevante pentru societate?” Cred că trebuie reinventate. Cred că trebuie să devină spații ale dialogului real, ale întâlnirilor dintre arte. Altfel sunt moarte și bifăm niște lucruri și ne prefacem că lucrurile merg bine, producem foarte mult, nu prea de calitate, învârtim aceiași oameni, nu câștigăm public nou, pare că sunt foarte mulți spectatori, dar, de fapt, ne adresăm acelorași oameni. E bine că sunt spectatori fideli, dar dacă nu câștigăm și noile generații, care sunt atât de puternic seduse de noile medii, nu avem viitor.

Imagine din spectacolul „Persona”; @Ioana Bodale

Și tu crezi într-o așa-zisă apocalipsă a teatrului?

Nu, dar cred că teatrul este într-un moment de mari provocări, așa cum și omenirea e într-un moment de mari provocări. Însă eu cred în capacitatea omenirii de a se aduna în momente critice și de a face minuni. Cred că se pot inventa și alte tipuri de teatralitate. Și n-aș nega-o. Dacă punem bariere, în lumea globalizării, suntem pierduți. Trebuie să vedem cum înmagazinăm noile forme de comunicare, astfel încât să ne reinventăm. Sigur că și mie tot asta îmi place la teatru, întâlnirea reală dintre oameni. Dar… rasa umană se schimbă… Vreau să cred într-o adaptabilitate a teatrului fără a-și pierde esența.

Și care e esența?

Comunicarea cât se poate de autentică între oameni. Chiar mijlocită de tehnologie.

Vorbeam de repertorii și de politici culturale. Ce rol are publicul în toată povestea asta? Și cât e vorba uneori doar de spectacole care satisfac egoul regizorului?

Treaba asta ar trebui s-o medieze exact managerii de teatru sau directorii artistici sau secretariatul literar. Ar trebui să existe o anume politică culturală a teatrului respectiv, un focus pe o anumită temă… Dar nu există… Mie mi se pare că e de datoria noastră să nu facem teatru la modul egoist. Trebuie să fie un act generos și care să țină seama cumva de receptor, de public. Dar exact aici trebuie să se activeze mult mai mult cei din conducerea teatrului, care să aibă gânduri coerente și să-și înțeleagă publicul, să aibă politici de atragere a acestui public, să-și dea seama cum să educe acest public, către ce vrea să-l conducă. Însă aici e o orbecăială totală și un amatorism absolut și o peticeală veșnică. Din păcate, scopul celor mai mulți directori nu este să-și crească comunitatea, ci să rămână în funcții. Așa că, dacă ai salba de regizori, numărul de premii UNITER și de cronici pozitive și un număr de bilete vândute, altceva nu mai contează…

Și ce-ar trebui să facă managerii de teatre, din punctul tău de vedere?

Să riște mai mult și să-și propună lucruri mult mai concrete. Realmente să cunoască nevoile comunității pe care ei o deservesc. Să aibă întâlniri și dialog real cu respectivele comunități. Mi se pare o datorie să avem genul ăsta de generozitate față de public. Nu să fim narcisiști și să manipulăm lumea, ca să fim noi admirați.

Scopul celor mai mulți directori nu este să-și crească comunitatea, ci să rămână în funcții. Așa că, dacă ai salba de regizori, numărul de premii UNITER și de cronici pozitive și un număr de bilete vândute, altceva nu mai contează…

Am tot vorbit despre teatru de calitate. Ce e, din punctul tău de vedere, un spectacol de calitate?

Trebuie să aibă foarte multe ingrediente. În primul rând, un mesaj valoros de comunicat. Nu în sensul tezist. Deși nu sunt nici împotriva zonei teziste, atâta timp cât ea se exhibă pe sine ca atare. Dacă oferă libertatea de a alege, și nu manipulează. Pentru că de multe ori, sub aparenta lipsă de manipulare, se ascunde multă manipulare. Dar, dacă e doar o provocare, mi se pare în ordine. Poate stimula o anumită activare a publicului și, automat, și o anumită elevare a lui. În al doilea rând, cred că un spectacol de calitate trebuie să fie jucat foarte bine. Și prin asta nu înțeleg artiști care să fie perfect subordonați direcției regizorale, ci mă interesează tot mai mult individualități artistice, universuri foarte interesante, oameni care știu de ce vor să facă asta. Nu cred în unicitatea mesajului, ci în democratizarea lui, în întâlnirea unor lumi foarte diferite, dar foarte autentice. Care e ingredientul magic nu știu… Cred că trebuie să se întâlnească toate astea, conceptul, cu actoria, cu scenografia. Și e atât de fragil și atât de puțin dependent de noi, de fapt… Da, poate că e ceva magic. Însă de multe ori sunt mize false în spate, care afectează foarte tare produsul. De exemplu, frica de eșec. Toate aceste frici pe care noi creatorii le avem subminează mult. De-asta cred că e important curajul, asumarea unui demers pe care ți-l asumi din start ca fiind imperfect. Și, culmea!, s-ar putea ca acel lucru imperfect să producă un rezultat aproape perfect în imperfecțiunea lui. Dar pentru asta e nevoie de foarte mult curaj. Poate că ăsta e ingredientul magic. Curajul. Și prin acest curaj să creăm acea armonie lipsită de scopul de a demonstra ceva. Pentru că n-ar trebui să demonstrăm nimic, ci doar să comunicăm ceva nebruiat de aceste probleme toxice.

Există, deci, o ruptură între ce vrea publicul și ceea ce i se oferă?

Da. Dar asta vine tot din lipsa de dialog. Publicul e și el asaltat de violența din jur… Pe stradă urlă o sirenă de Ambulanță la două fiecare minute, doi se ceartă pe o parcare etc. etc… Evident că nu mai ai chef să vii la teatru la „Persona”… Că stau și mă gândesc: „Dumnezeule, în tot mediul ăsta, în toată agresivitatea asta, ce chef să mai ai să vină niște femei să te agreseze cu probleme lor?” Și atunci, cum comunicăm noi publicului că, de fapt, el are nevoie să fie provocat când nu vrea să fie provocat? Când el vrea să se simtă bine, să se relaxeze și să i se reconfirme certitudinile, să evadeze într-o zonă iluzorie? Atunci vorbim doar de artă de consum. Care da, își are rolul ei, dar nu cred că în teatre subvenționate în proporție de 90 la sută. Totuși, aici ar trebui să livrezi altceva.

Ce?

Ce spuneam. Provocări. Spectatorul să fie pus în situații incomode, dar nu cu orice preț și nu împotriva voinței lui. Dar cum să faci asta? Nu poți să le reproșezi oamenilor că nu sunt masochiști. Însă aici e vina regizorilor care zic: „publicul e prost, nu ne înțelege”. Nu e adevărat. Publicul nu e prost, chiar dacă uneori reacția lui poate fi dezamăgitoare. Pe când, dacă noi îl provocăm la dialog, dacă am avea curajul să discutăm și despre ce nu ne-a ieșit în spectacol… și am crea un dialog autentic, ar fi util pentru toți. Am fi și noi relevanți, și oamenii ar înțelege și ne-ar cere să fim relevanți pe limba lor. Să fim relevanți și pentru ei, nu doar pentru noi. Poate că va dura mult. Publicul preferă să fie conformist, să adore niște idoli misterioși. Dar pot fi învățați.

Înainte să mergi spre teatru, te-a tentat filosofia. Ai avut momente în ultimii ani în care ai regretat că ai renunțat la filosofie și ai ales teatrul?

Numai în momentele în care vreau să fug de realitate. În momentele de lașitate. Dar nu pot să spun cât de recunoscător sunt pentru faptul că teatrul mă confruntă, împotriva firii mele destul de asociale și timide, cu problemele reale ale vieții. Și pentru asta îi sunt recunoscător, chiar dacă îmi mănâncă ani din viață.

Cultura trebuie subvenționată, asta cred eu. Că are nevoie de susținere și nu poate intra în logica capitalistă. La fel și învățământul și sănătatea…

Te-aș întreba: globalizarea și sincronizarea în teatru nu sunt și o capcană? Putem să luăm, de exemplu, modelul american sau sistemul germanic și să le transplantăm în România?

Cultura trebuie subvenționată, asta cred eu. Că are nevoie de susținere și nu poate intra în logica capitalistă. La fel și învățământul și sănătatea… America nu mi se pare deloc un model de urmat, din acest punct de vedere. Și nu, nu cred că trebuie să copiem neapărat modele. Dar, în schimb, aș lua ce e mai bun de peste tot. Aș lua această cultură a dialogului, această legătură foarte puternică între teatre și comunitățile lor, din Germania. Încurajarea textului nou dramatic de bună calitate, asta poate fi împrumutat cu oarece succes din sistemul anglo-saxon. Iar zona de ateliere, maeștri care lucrează mult la proiecte și inventează lucruri extraordinare în acest sistem de atelier, ceva foarte prezent în zona slavă și în Rusia, cred, de asemenea, că ar fi benefic. Așa, luând ce e cel mai bun de peste tot, cred că s-ar putea inventa o struțo-cămilă care să funcționeze și să se nască un teatru mult mai relevant pentru societatea în are trăim.

Ce te preocupă cel mai tare în acest moment?

Pentru că până acum partea artistică mă definea în primul rând, acum sunt într-un punct în care vreau să-mi găsesc și rostul meu ca om în lumea asta. Nu știu care o fi el, dar în căutarea lui sunt. Iar artistic, mă preocupă căutarea sensului teatrului. Nu e nimic sceptic în asta. Pur și simplu eu am nevoie să mi-l definesc, după o sondare interioară serioasă, ca să fiu în acord cu mine.