Dl. Iulian Boldea, profesor universitar și director al revistei târgumureșene de cultură Vatra, a avut amabilitatea de a-mi solicita un interviu mai amplu al cărui miez este reprezentat de relevarea condiției teatrului românesc de astăzi.

Era, așadar, cum nu se poate mai firească întrebarea referitoare la stadiul reflecției teatrale, dar și cea despre instrumentele de lucru pe care le are la dispoziție un cercetător al teatrului românesc de astăzi.

Descumpănit, a trebuit să recunosc că suntem departe de a avea la îndemână un minimum de instrumente. Cele socotite îndeobște a fi de bază. Adică studii critice serioase nemarcate de parti-pris-uri, dicționare, istorii, lexicoane. Din 1990 încoace au apărut foarte puține studii de sinteză, s-au scris mai curând istorii ale literaturii dramatice românești, și nu istorii ale teatrului. Au apărut monografii dedicate unor valori ale teatrului nostru, unele serioase, bine scrise, documentate, altele de conjunctură, la comandă, tributare stilului encomiastic. Mai apar culegeri de studii critice cu titluri mai mult decât promițătoare, impresionante de-a dreptul, dar cărora le lipsește viziunea integratoare. Rolul lor fiind mai curând acela nu de a ajunge la concluzii, ci de a demonstra justețea unei opinii formulate apriori. Mai avem o seamă de monografii ale unor instituții de spectacole, însă cele mai multe dintre ele se limitează la înregistrarea metodică a fiecărei stagiuni în parte. Mai concret spus le lipsește adevăratul spirit de sinteză bazat pe o perspectivă critică autentică.

La începutul lui 1990, profesorul Ion Vartic, pe vremea aceea secretar de Stat în Ministerul Culturii, și regretatul critic Mircea Ghițulescu, atunci director al Direcției Teatre (era timpul în care în fruntea Ministerului se afla dl. Andrei Pleșu) au lansat un generos proiect de întocmire a unui Lexicon general al Teatrului românesc. La concretizarea căruia, la propunerea regretatului Valentin Silvestru, ar fi urmat să contribuie toți criticii socotiți valizi din România.

Îmi amintesc cum primeam cu oarecare frecvență nenumărate liste și listuțe cu nume de regizori, actori, scenografi, critici, cu autori de literatură dramatică cărora ar fi urmat să le dedic articole. Nu s-a concretizat nimic. Nu e rostul însemnărilor mele de astăzi de a inventaria motivele ori să identifice vinovații. Observ doar că la loc de cinste se află, pe lângă lenea și nevrerea tipic românești, repetatele scindări ale breslei și aerele de superioritate pe care și le arogă îndeosebi aceia care încă mai au mult până a putea pretinde că le este familiar măcar abc-ul profesiei.

Cu ce trebuie să ne descurcăm azi? Cu vechile istorii și dicționare, multe dintre ele puternic condiționate ideologic, cu o seamă de cursuri universitare, o parte dintre ele scrise doar spre a fi integrate dosarului de promovare într-o funcție didactică superioară, cu ceea ce ne poate pune la dispoziție CIMEC, cu varianta fotocopiată, disponibilă pe internet a colecției revistei Teatrul (cea care și-a încetat apariția la începutul lui 1990) și cu site-ul Regizor caut piesă. Acesta din urmă o inițiativă mai mult decât generoasă, numai că, fatalmente, incompletă. De pildă, foarte adesea site-ul trimite la câte o cronică apărută în cutare gazetă, atâta doar că între timp dispărută în memoria contra-cost și veșnic capricioasă a on-line-ului.

La începutul anului 1990 măcar făceam planuri. Astăzi nu mai aud nici măcar despre bune intenții. Aceasta în condițiile în care cuvântul cercetare are un considerabil randament funcțional, cum spun lingviștii, iar pe teritoriul scumpei noastre patrii funcționează cel puțin cinci Catedre universitare de Teatrologie.