Perioadele de la sfârșiturile-începuturile de an nu sunt din cale afară de generoase în evenimente culturale. Nu prea avem nici lansări de carte, nici vernisaje, nici prea multe premiere teatrale și aproape deloc premiere cinematografice. Pentru producătorii de fapte/acte de cultură – și am folosit intenționat această sintagmă – respectiva perioadă e aceea a depunerilor de bilanț.

Elanuri bilanțiere nutresc și multe publicații de cultură. Și nu neapărat fiindcă nu ar avea despre ce scrie. De cele mai multe ori elanurile cu pricina sunt potolite prin întocmirea de topuri care dacă sunt bine și onest gândite, care dacă nu vor să argumenteze și să demonstreze o idee devenită fixă și o concluzie dinainte stabilită pot să însemne mult mai mult decât simple și banale jocuri de societate.

În ceea ce mă privește, mărturisesc că nu mai particip de ani buni la astfel de anchete. Nu o mai fac din momentul în care am dobândit convingerea că le lipsește din ce în ce mai mult dorința de acuratețe, iar mai recent, adică de când e din ce în ce mai vizibilă și nocivă polarizarea repondenților, buna credință. În urmă cu zece-cincisprezece ani, poate chiar mai mulți, pe vremea când eram solicitat, de pildă, de regretatul Dumitru Solomon sau de colega Alice Georgescu să formulez răspunsuri o făceam cu dragă inimă. Și asta nu numai fiindcă eram mult mai tânăr și aveam nevoie de confirmări că sunt băgat în seamă de oameni pe care îi socoteam a se situa în vârfurile breslei. Inițiatorii topurilor cu pricina aveau grija și onestitatea de a solicita un număr relativ mare de repondenți care să aparțină nu doar unor varii generații, ci și diferitelor concepții estetice. Se adunau zece-cincisprezece participanți, în general bine informați, care călătoreau prin toată țara, care știau că evenimentele teatrale se nasc și dincolo de locul în care se termină liniile de metrou sau de tramvai în Capitală, care nu plecau din sală la jumătatea spectacolului și cu toate acestea îl declarau dezamăgitor, dacă nu cumva chiar irevocabil prost și apoi se lăudau cu asta. Nu era căutată defel, aș zice chiar deliberat unanimitatea. Topurile aveau rostul să incite. Să stimuleze dileme. Iar dacă aveai interesul și disponibilitatea de a face la final un calcul simplu chiar obțineai o imagine (aproape) exactă asupra perioadei supuse evaluării.

Am citit zilele trecute câteva astfel de topuri. M-a șocat nu doar militantismul lor de proastă calitate. Sau faptul că pornesc de la ideea că teatrul românesc de astăzi este un câmp de luptă între generații, iar câștigătorii obligatorii sunt eminamente reprezentanții tinerei generații. Șocantă este lipsa evidentă de profesionalism, de informație și cultură teatrală a multor repondenți. Unii habar nu au când au avut premiera spectacolele pe care le socotesc a fi cele mai bune. Amestecă ani, amestecă stagiuni. Alții știu aceste date elementare, însă profită mârșav de faptul că au fost binecuvântați cu un tichet de participare pentru a trece la recuperări. Am întâlnit și așa-ziși critici care acceptă să răspundă la anchete chiar dacă se duc din ce în ce mai rar la teatru. Topurile sunt socotite de unele persoane cărora eu de multă vreme nu le mai recunosc statutul de judecător, ci de jucător sau de avocat al unei părți beligerante prilejuri de a-și duce mai departe lupta cu conducerea cutărui teatru. A Teatrului Național din București, în speță, conducere calificată drept retrogradă, vinovată de toate relele din lume. Numai că tocmai respectivul teatru este producătorul unui spectacol căruia exact cel care îl pune la zid și execută prin cuvinte directorul i-a rezervat locul întâi în top. Să se fi făcut montarea cu pricina împotriva voinței directorului? Mă rog, a managerului.  Să nu îi fi reușit lui operațiunea malefică de a-i pune piedici.

Ce Dumnezeu, stimați repondenți la topuri. Dați dovadă măcar de puțină logică și de niscaiva coerență dacă de caracter nu mai poate fi vorba!