Dar, vai, ne lipsesc modelele! Am rămas fără de repere. Ne-am pierdut busola. Copiii, bieţii de ei, îşi fac idoli din puşti care se filmează pe youtube şi vor doar mărciuri de firmă. Dar ce societate superficială sunem! Dar ce lume de carton, dar ce realitate virtuală ne subjugă! Unde am ajuns? Ne tot întrebăm mimând inocenţa şi mascând inconştineţa. Atât de uşor de dus de nas să fi fost, încât să ne trezim aşa, pe nesimţite, în cădere liberă a valorilor şi în plină dependenţă de iluzii? Aşa de nepregătiţi? Unde eram când „s-au întâmplat” toate astea? Cine „le-a întâmplat”? Nu noi, nu ins cu ins, fiecare am pus umărul în trecutul recent la prezentul acut? Cine altcineva a încurajat fie prin nepăsare, fie prin lehamite, fie prin amorţire depresivă nivelarea nuanţelor? Noi, miraţii de azi care părem a suferi de amnezie şi nu ne amintim neam cum „se face” că „s-a ajuns” aici. Noi am făcut şi noi am ajuns. Aşa, ipocriţi şi fără de pată, sensibili şi plăpânzi.

În artă, auto-mulţumirea şi egalizearea întru mediocritate e încă şi mai simptomatică. De la genii care au avut grijă ca la umbra lor să nu crească nici măcar iarbă şi până la cei ajunşi în funcţii de decizie care au decis pe termen scurt, fără prea multă preocupare pentru viitor. Profesori fără discipoli, maeştri fără ucenici. Aşa arată, şi nu de ieri de azi, realitatea vieţii teatrale pe care ne dorim să o credem efervescentă şi dinamică. E un prezent continuu, de fapt, o buclă în care cei mari folosesc tactica pârjolirii recoltelor şi otrăvirii fântânilor. Egoismul lipsit de măsură nu dă voie celor care vin la rând să înveţe din greşeli pentru că ele nu sunt asumate, ci ascunse sub preş. Cu toţii ne dorim să fim noi înşine modele şi atunci în loc de vârfuri către care să ai de ce să vrei să tinzi, ne scăldăm umăr la umăr în acelaşi heleşteu căldicel al unei recunoaşteri unanime întru cumsecădenie şi condescendenţă a mărimii stats: mare. Toţi suntem mari şi fericiţi.

Dar nevoia de modele e reală. E naturală, chiar. Ai nevoie de inspiraţie, de un spirit cât de mic de competitivitate, de puţină stimulare a egoului care nu poate să rămână doar gonflat şi atât. Şi-atunci arunci un ochi în ograda vecinilor. Mai de peste mări şi ţări, mai cu dare de mână, mai cu nişte ani în plus de experienţe din care au învăţat. Şi te cam bosumflii pentru că tu nu ai jucării la fel de frumoase. Şi plângi şi orăcăi că vrei şi tu. Şi din pământ din piatră seacă mămica şi tăticul se împrumută şi îţi iau şi ţie. Dar tu le strici, că doar e dreptul tău. Şi iar te superi degeaba. Şi iar mai suferi puţin. Exact pe acelaşi tipic funcţionăm şi în artă; ca nişte copii râzgâiaţi care se îmbufnează „de prea mult bine, mamă”.

Nicicum nu ne e bine. Dar suferim mult. Ne şi plângem de milă cu talent. Facem performanţă din lamentaţii şi suntem campioni la datul cu părerea. Şi muncim doar în pauzele dintre o criză depresivă şi un atac de panică. E drept că de multe ori e suficient şi din când în când răsare chiar câte o capodoperă din hazardul mixului de întâmplări. Dar puse cap la cap plusurile cu minusurile dau o ecuaţie tare bizară a existenţei noastre artistice. Multe medii aritmetice şi prea puţine vârfuri de con. Baza e mereu stabilă şi suficient de solidă. Necunoscutele şi variabilele se înmulţesc haotic, iar regula de trei nu e niciodată simplă. Şi oricâte exerciţii de stil şi comparaţii am face, doar umorul e iepurele din pălărie care ne scoate încă o dată şi încă o dată la liman. Haz de necaz şi porţii generoase de autoironie – reţeta rezistenţei întru creativitate prescrisă de homeopaţi de vise.

E criză. Şi e demult. De conştiinţe, de modele, de simţ practic, de luciditate. Avem nevoie de un erou. Iar el nu poate să iasă curat ca lacrima din băltoaca noastră călâie. Prea ne ştim toţi fiecăruia cusururile din bârfele pe care le devorăm la mic dejun şi cină. Şi chiar dacă neajunsurile nu i-ar fi prea grave, am avea noi grijă să i le lărgim până când îl facem de-al nostru. Şi dacă încă nu îi dăm voie eroului să ne salveze înseamnă că nu avem, încă, nevoie să fim salvaţi. Aşadar, să plutim fericiţi în continuare întru mărire şi glorie închipuită şi să ne alintăm inocent cu micile noastre lamentaţii de bon ton.