Toți cei ce au vorbit și scris înaintea mea despre superba carte „Sora mea din Australia – Trecute întâlniri cu Irina Petrescu”, apărută în anul 2019 la editura și sub egida Uniunii Cineaștilor din România, au relevat, și pe bună dreptate, excepționala prezentare grafică a lucrării întocmite cu dragoste și migală de bine-cunoscutul critic de film Magda Mihăilescu.

S-a mai observat, și nu fără temei, și relativa bizarerie a titlului dat volumului. De fapt, Magda Mihăilescu, o intervievatoare care știe nu doar să pună întrebări pertinente, ci să și asculte cu maximă atenție răspunsurile intervievatului, nu a făcut decât să preia o idee dintr-un răspuns al Irinei Petrescu din interviul fluviu acordat în anul 2001 săptămânalului Adevărul Literar și Artistic. Interviu reprodus și adăugit în carte cu „ceea ce păstraseră banda sau carnetele altor întâlniri, în speranța unei cărți”. Carte ce ar fi trebuit să fie, cu siguranță, altfel decât cea de acum, care, deși foarte reușită, păstrează și transmite parcă din fiecare pagină a ei regretul parțialului și al unui „prea târziu”. Regret care este însă unul al autoarei și nicidecum al actriței care, întrebată ce simte atunci când este confruntată cu imaginile ei de odinioară, din filme, din poze de teatru, civile sau destinate publicării în  revistă, declara cu o sinceritate și luciditate dezarmante, pe care nu le poate avea decât cel care a căzut „la pace” cu timpul: „Am trecut prin multe încercări, am învățat să mă raportez altfel la viață, de aceea astăzi admit că ar fi o ingratitudine trufașă să nu fiu recunoscătoare unui anumit destin. De mine, însă, cea de atunci, nu mi s-a făcut dor, pentru că eu mă uit la imaginea aceea ca la fotografia unei surori mult mai tinere, care locuiește undeva departe de tot, în Australia, și pe care nu am văzut-o de mult. Nu mai sunt eu. Sau, poate, sunt eu cât pot cuprinde, poate că tânără aceea stă cuibărită în mine și nu vreau să recunosc”.

Ce am simțit eu în timpul lecturii? Că am, în fine, șansa unei lungi conversații, a celui mai lung dialog avut vreodată cu o prietenă pe care mi-am făcut-o pe neașteptate. Pe Irina Petrescu o știam de mult timp din filme, din spectacole de teatru, de teatru tv, din interviurile ei întotdeauna inteligente, mustind de idei. Am ajuns să o cunosc aievea doar după anul 2000. Adică numai după momentul acelui „Hamlet” al lui Ciulei pe care pretinse cronicărese de teatru l-au socotit, cum spune chiar Irina în carte, și o face în neobositul spirit polemic și exemplar cult al solidarității și prieteniei cu Liviu Ciulei,  „plicticos, fără lasere, fără artificii” . Prezentat într-o ediție a FNT, spectacolul lui Ciulei a fost dezbătut în dimineața următoare, iar năzbâtiilor debitate de critici improvizați, „ambuscați”, cum le spunea Valentin Silvestru, actrița le-a replicat atunci ferm. Politicos și ferm. Cu argumente. La câtva timp după aceea, am invitat-o să prezideze juriul unei ediții a Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea. Atunci am descoperit-o. Cu adevărat. Cu totul altfel decât pe scenă, radical diferită de cea pe care am văzut-o cu ocazia dezbaterii cu pricina. Simplă, deloc scorțoasă. A acceptat invitația fără mofturi, fără fasoane, fără să mă întrebe dacă și cât va fi onorariul. Mi-a spus că e bucuroasă că va avea șansa de a sta o săptămâna la Oradea, că va putea vedea spectacole și colegi din țară. Mi-a cerut doar un scurt răgaz ca să verifice dacă va fi liberă de la teatru, iar atunci când am revenit cu un telefon mult așteptatul Da, se poate, a fost rostit în vreme ce din receptor vocii marii actrițe i s-au asociat acordurile de muzică clasică ce i-a însoțit precum teatrul, filmul, literatura, întreaga viață.

Au urmat multe alte telefoane sau discuții față în față. Mă suna ea, o sunam eu ca să vorbim despre un anume spectacol. Și așa după cum lesne vor constata cei ce vor avea bucuria de a citi cartea, actrița aceasta teribil de deșteaptă, înzestrată și cu talent literar, și de critic (edificator capitolul O călătorie cu filmele care își datorează existența unei minunate idei a Cristinei Corciovescu, ca și Scrisorile adresate unor prieteni, ca și corespondențele scrise pentru revista Cinema, ca și Confesiunile) avea și curajul, și luciditatea, și bunul simț de a spune fie nu știu, fie lucrul acesta nu îl mai înțeleg.

Era firesc, dată fiind calificarea Magdei Mihăilescu, ca „Sora mea din Australia – Trecute întâlniri cu Irina Petrescu” să balanseze mai degrabă către film. Cartea este însă și una despre teatru, despre teatru tout court, nu doar despre ceea ce a jucat pe scenă Irina Petrescu.

Ce a găsit Irina Petrescu în teatru de la care ea însăși mărturisește că a învățat mai mult decât din cinematografie? „Poate acea frumoasă neliniște a unei făgăduințe mereu înnoite. Urci pe scenă cu dorința de a fi mereu mai bun în fața  spectatorilor, cu iluzia de a fi găsit cu adevărat, în acel spectacol, suflul personajului. Există un contract nemărturisit, dar a cărui vibrație o simți, și anume aceea în numele căreia publicul îți iartă eventualele slăbiciuni de o seară. Cinematograful nu-ți acordă această imensă libertate. Prin natura lui mi se pare restrictiv și egoist. Îți oferă o singură șansă, a unei mari și unice întâlniri. Odată filmul terminat, ai pus cruce, ca să zicem așa.”

Despre cariera în teatru a Irinei Petrescu scrie frumos, cu bine dozată implicare emoțională criticul Doina Papp, în vreme ce Marina Spalas evocă o parte din activitatea la Teatrul radiofonic a actriței.

Sunt convins că „Sora mea din Australia. Trecute întâlniri cu Irina Petrescu” ar fi fost o carte înainte de orice și de oricine pe placul Irinei Petrescu. E inteligentă, echilibrată, fără paradă de superlative. Are ceea ce se cheamă simțul măsurii. Pe care îl prețuia imens actrița.

Magda Mihăilescu SORA MEA DIN AUSTRALIA. TRECUTE ÎNTÂLNIRI CU IRINA PETRESCU; Uniunea Cineaștilor din România; București, 2019