De la mâncare și băuturi, la cărți, muzică, spectacole și presă, nu facem decât să consumăm. Nu mai savurăm, nu ne mai delectăm, doar consumăm, consumăm, consumăm.. Orice. Suntem consumatori. Iar producătorii exact asta exploatează și se comportă ca atare. Ne oferă produse… Și, în principiu, se produce exact ce se consumă. Cam totul se face în funcție de analize de piață, de ochiul unui Big Brother care nu doar ne urmărește, ci ne și (tele)ghidează în direcția care „trebuie”. Și consumăm mai departe cu o aviditate care crește parcă pe zi ce trece, pe măsură ce singurătatea noastră este mai mare… și golul, și superficialitatea. Și consumăm alandala.

Iată imaginea cea mai bună a începutului de an teatral 2020. Se face teatru peste tot, dar mai rar teatru de o reală calitate. Sentimentul pe care ți-l lasă cele mai multe dintre spectacole e acela de grabă… de superficialitate. Pe ideea cerere – ofertă. Pare că totul se bifează. Nu există repertorii cu adevărat coerente și gândite pentru anumite comunități. De fapt, nu există cu adevărat repertorii… Iar atunci când privești de aproape totul, îți dai seama că ceea ce lipsește este implicarea. Și că spectatorul este tratat doar ca un consumator, ceea ce, într-un mod subtil, înseamnă scoaterea lui din ecuație. Ceea ce face ca întregul nostru peisaj teatral să arate mai degrabă… căldicel. Teatrele se grăbesc (de ce oare graba asta nebună pe care ne-o impunem singuri?!) să scoată spectacolele în 3 săptămâni, totul e pe repede înainte, nimeni nu-și mai ia timp să respire, să caute, să descopere. Totul e ca la fast-food. Îi băgăm publicului pe gât asta. Înghite și pleacă acasă „cu burta plină”. Dar publicul chiar vrea asta? Sau… de fapt, îi oferim ceea ce credem noi că vrea. Iar acest „ce credem noi că vrea” e de două feluri și, din păcate, ține loc de repertorii.

„Ce credem noi că vrea” e fie spectacol ce se încadrează la categoria „prostituţie”, producţii de teatru mediocre și submediocre, comedioare de proastă calitate, montate și jucate superficial, pe ideea „publicul vrea să se distreze”; fie, la polul opus, spectacole plictisitoare, așa-zis superior intelectuale, exact acele montări pe care Peter Brook le descria cel mai bine: „una peste alta, există persoane care asociază cultura cu un anumit simț al datoriei… Prin urmare, se întâmplă un fenomen ciudat și tocmai gradul de plictiseală devine un fel de garanție a calității.” Iar pentru aceasta din urmă e vinovată în egală măsură și critica de teatru, mai ales când vrea să impună cu forța direcții sau mode care se reflectă în programele teatrelor – spun „programe”, pentru că de repertorii e mai greu de vorbit. Desigur, rolul criticului este sau ar trebui să fie acela de a da direcții, de a conduce cu abilitate gustul publicului. Numai că în acest joc, de fapt, criticii uneori nu pare să-i pese de public, decât în măsura în care trebuie certat pentru că nu-i place ceea ce „ar trebui” să-i placă, totul cu o superioritate profesorală absolut perdantă pe termen lung.

În acest context, rar se mai întâmplă să trăiești la teatru clipe de grație. Dar cine mai are timp azi de clipe de grație? Și totuși, nu, nu sunt dintre aceia care cred că teatrul e mort și că nimic din ceea ce se montează nu are valoare. Însă cumva cred că vina ne aparține în egală măsură pentru că ne-am obișnuit să fim doar „consumatori”. Așadar, nu neapărat cu teatrul se întâmplă ceva. Ci cu noi. Și dacă sunt adevărate încă acele superbe cuvinte ale lui Shakespeare, cum că teatrul e oglinda lumii, atunci poate că noi suntem așa cum ne-o arată teatrul acestei perioade: grăbiți, superficiali, nesiguri, cu scara de valori adesea răsturnată… Iar lumea asta nouă de care suntem atât de mândri, lumea asta nouă tot mai sterilă, mai corectă politic, mai aseptică, mai goală de emoții, mai departe de sine însăși, parcă nu ne mai dă voie să trăim pe verticală. De fapt, e chiar demodat să trăim pe verticală. Și-atunci devine tot mai legitimă întrebarea: care mai e azi sensul teatrului?