Mărturisesc că nu mică mi-a fost surpriza la vederea titlului celei mai recente cărți purtând semnătura lui George (de data asta et pour cause, Georges) Banu. Apărută cu puțină vreme în urmă la editura franceză Arléa, cartea se cheamă „Une lumière au coeur de la nuit” și are subtitlul „Le lustre, de l’intime à la scène”. Aparent, dar numai aparent, teatrologul operează o ruptură în ansamblul preocupărilor sale. Ne lasă impresia că ar pune deoparte noianul de eseuri, mimează chiar că ar socoti încheiate excepționalele lui studii consacrate nopții și ingredientelor acesteia – vise, coșmaruri, premoniții – care au oferit atât de mult și de multe teatrului și se dedică, măcar pentru o vreme, studiului luminii. Și acelui accesoriu – fie el lampă, lampă de veghe, candelabru, torță – al cărui rost primordial a fost acela de a-i da omului iluzia că ar fi înzestrat cu puterea demiurgică de a cere și a decide atunci când vrea el să se facă lumină.

George Banu pornește în operația de investigare a mitologiei în sens barthésian a lustrei, a candelabrului care, precum roșul și aurul din clasica sală italiană, au ajuns să fie simboluri ale majestății, ale regalității teatrului, de la un fapt divers. Cu al cărui impact ne-am confruntat fiecare dintre noi. Oare de câte ori pentru a ne extrage forței distructive a coșmarului din mijlocul nopții nu am făcut apel la soluția disperată a aprinsului brusc al lămpii?  Mai departe, nu știu dacă neapărat în descendența unui Jean-Pierre Richard, criticul care credea că adevărata înțelegere a literaturii se produce atunci când îi încerci în eul tău intim profunzimea senzațiilor, George Banu explorează pe cont propriu efectul celebrei madeleine a lui Proust. A propos, Richard a scris o carte ce se cheamă „Proust et le monde sensible”.

În „Une lumière au coeur de la nuit” teatrologul trece în revistă, memorează, recapitulează într-o dezordine situată în specificul declarat al memoriei proustiene, dar și în aceea a generozității eseului, o seamă de întâlniri-șoc avute în viață și mai ales în teatru cu obiectul învestit cu capacitatea magică de a da iluzia zilei. A luminii diurne. O lumină ce poate fi, atunci când este convocată să își găsească rostul și funcțiile în teatru, un semn al acelui entre-deux a cărui explorare a însemnat una dintre marile obsesii de cercetare și de creație ale lui George Banu.

Candelabrul face trecerea de la zi la noapte. O facilitează. O face mai puțin dură și mai puțin traumatizantă. Candelabrul oferă substitute incerte, chiar dacă uneori miraculoase, deliberat și chiar acceptat înșelătoare, ale siguranței. Tot atâtea semne ale împăcării provizorii, aparente, cu surpriza care poate lua uneori forma riscului. Lustra, candelabrul, scrie la un moment dat teatrologul, se situează hotărât de partea incertitudinii, însă o fac altfel decât întunericul, obscurul care sunt semne ale primejdiei. Ele întrețin, dacă nu cumva chiar generează acea senzație acaparantă și provocatoare deopotrivă a așteptării, a existenței tuturor promisiunilor posibile, devenite parte și condiții ale iubirii pentru teatru.

„Une lumière au coeur de la nuit. Le lustre, de l’intime à la scène” se prezintă ca o succesiune de mini-eseuri. De fragmente de discurs de îndrăgostit de teatru care, pornind de la luminile din spațiul public, din marile orașe, ajunge să vorbească despre cele procurate de lustre, de candelabre devenite mărci de identificare ale teatrului. Percepute drept semne ale serii, dar mai ales ale speranței și care s-au relevat astfel, dar și altfel în câteva spectacole antologice a căror amintire este convocată de discursul de îndrăgostit din carte.

Despre lustre și candelabre înțelese ca semne ale prezenței și ale emoției deopotrivă spune o fascinantă poveste care ajunge să fie însăși povestea teatrului George Banu. O face vorbind despre un antologic spectacol  Cehov, pus în scenă de Otomar Krejča, despre intensa poezie a luminii din „Pescărușul” lui Lucian Pintilie și Radu Boruzescu de la Théâtre de la ville, despre „Livada cu vișini”, montată în anii ’60 ai secolului trecut la București de același Pintilie, însă atunci în tandem cu scenograful Paul Bortnovski, despre legendarul Nunta lui Figaro creat de Strehler, despre „Slugă la doi stăpâni” al aceluiași imens regizor, despre „Pescărușul” bucureștean al lui Andrei Șerban, despre „Visul unei nopți de vară” pus în scenă de Silviu Purcărete undeva în Norvegia ca și despre „Furtuna”  aceluiași regizor, despre alte și alte spectacole ale lui Peter Stein, Klaus Michael Grüber, Robert Wilson, Andrei și Andreea Grosu, despre candelabrul uitat sau inconștient lăsat acasă cu ocazia unui turneu bucureștean din „Mizantropul” înscenat de Gábor Tompa la Iași.

Îngemănarea dintre formula dinamică a eseului, memoria unui mare, fundamental, martor și mărturisitor al teatrului, așa cum este, indubitabil,  George Banu îi îngăduie cititorului ca, urmărind mitologia și simbolistica cu care a fost învestit prin ani, prin secole de istorie a teatrului candelabrul să ajungă când la București, când la Paris, când la Sankt Petersburg, când la Porto, când în Buzăul natal al teatrologului. Și aceasta în primul rând datorită vocației aparte de împărtășitor care îi este specifică lui George Banu.

Georges Banu – Une lumière au coeur de la nuit. Le lustre, de l’intime à la scène, Arléa, Paris, 2020