În afară de câteva volume apărute sporadic, conjunctural, în librăriile din România dramaturgia lipsește cu desăvârșire. Din când în când, o dată la câțiva ani, se lansează câte un volum anemic cu piesele vreunui autor contemporan, la Art s-a reeditat în ultimii ani câte o piesă de Tennessee Williams („Pisica pe acoperișul fierbinte” etc.), iar cele câteva piese românești care încă se studiază la școală s-au mai tipărit în ediții foarte modeste la editurile de carte școlară.

Nu căutați în librării piese „necunoscute” precum „Avarul” de Molière, „Vizita bătrânei doamne” de Friedrich Dürrenmatt, „Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O’Neill, de exemplu, pentru că n-o să le găsiți. De texte dramatice mai apropiate de vremurile noastre nici nu poate fi vorba. Doar la câte un anticariat o să dați de edițiile vechi după care au învățat mii de foști studenți, astăzi artiști și oameni de teatru profesioniști. O să găsiți aceleași volume obosite, pe hârtie îngălbenită și de trecerea timpului. Nicidecum să dați de un Jean-Paul Sartre, de exemplu, sau de un Bretolt Brecht în volume pe care să le puteți lua acasă și studia în liniște. O lacună pe care am semnalat-o în repetate rânduri, de ani buni, dar care pare fără rezolvare.

În acest context trebuie semnalată apariția unei cărți care anunță o serie mult așteptată și bine-venită de dramaturgie universală. La sfârșitul anului 2019 a avut loc, dacă putem spune așa, și un început. Cele trei piese scrise de genialul Georg Büchner s-au publicat, în traducerea lui Victor Scoradeț, în volumul „Opere”.

Proiect al Centrului Cultural LUMINA, Biblioteca de Arte deschide Seria Thalia cu o lucrare care se impunea, mai ales că de la ultima traducere a textelor dramatice ale lui Büchner în limba română au trecut mai bine de cincizeci de ani. Atât de diferite între ele, „Moartea lui Danton”, „Leonce și Lena” și „Woyzeck” se întâlnesc, așezate just, în ordine cronologică, și alcătuiesc o ediție așa cum merita acest „revoluționar fragil”, cum îl numește Victor Scoradeț pe autorul german într-o prefață care pune în lumină câteva ciudățenii din destinul scriitorului care a încetat din viață la 23 de ani, moment la care „presa a deplâns dispariția unui viitor mare savant”. „Scurta existență a acestui scriitor atât de complex și de plin de contradicții”, notează prefațatorul, „a semănat cu o farsă. Din care face parte și finalul fericit, doar că protagonistul a avut parte de el la multe decenii după ieșirea sa definitivă din scenă”.

După ieșirea din scenă a urmat un destin deloc plictisitor. Cele trei piese (cu „Woyzeck”, de fapt, neterminată, existentă în mai multe variante, așa cum le-a lăsat autorul, care lucra la text când s-a stins) au atras și au exercitat putere asupra creatorilor, care, deși de-a lungul timpului au existat perioade de slăbire a interesului, nu le-au abandonat niciodată în rafturile doldora de piese nemontate. Resursele lor, remarcate de creatori în cele aproape două secole care s-au scurs de la moartea autorului, rămân demne de a fi explorate, iar beneficiile explorărilor sunt cât se poate de reale. Revoluții după revoluții, contradicții după contradicții și paradoxuri după paradoxuri, cele două secole, cu variațiunile lor teatrale pe teme büchneriene, au depus sedimente peste sedimente și astfel, în timp, după ce epoca rațiunii a apus, o operă a început să se vadă în lumină în toată strălucirea ei.

Cum ne-am raporta azi la „Moartea lui Danton”, de exemplu? Dar joaca din „Leonce și Lena” oare cum am putea s-o înțelegem? Iar „Woyzeck” în câte feluri s-ar putea pune în scenă acum? Sunt întrebări care-ți vin în gând imediat ce recitești piesele scrise de un tânăr creator, al cărui spirit pătrunzător nu s-a sinchisit de categorii de niciun fel și, sfidându-și epoca, așa cum fac mai mereu marii creatori, a dorit să se joace intelgent și ironic cu felul în care înțelegem, dar și cu felul în care ne imaginăm istoria. „Büchner întruchipează specia nespus de rară a revoluționarului critic, a reformatorului reflexiv, prudent, fără patetism”, scrie Romanița Constantinescu în postfață. Și adaugă: „Cu onestitatea unei naturi lucide și dubitative, Georg Büchner nu crede în soluțiile simple sau logice la îndemână, în promisiunile amăgitoare de bine, nici măcar atunci când vin din partea a ceea ce tocmai trece drept rațiune”.

Modernitatea șocantă, multiplă, din scrierile tânărului care n-a mai apucat să ajungă savant o s-o redescoperiți citind, cu toate așteptările greu de satisfăcut ale cititorului din mileniul III, cele trei piese, traduse într-o limbă credibilă și cu remarcabilă abilitate de Victor Scoradeț. De văzut pe scenă, nu știu însă când o să vedeți vreo montare nouă cu „Moartea lui Danton” sau „Woyzeck” în România, la care nu par să se încumete regizorii atât cât se încumetă la „Leonce și Lena”. Știu însă și că aceste relecturi ne sunt necesare tutor celor care ne îndeletnicim, într-un fel sau altul, cu teatrul, precum și că „modernitatea clasicilor” se poate testa prin exerciții cât se poate de revigorante.