Să ne-o închipuim la celebrul Hotel Negresco de la Nisa stând în pat într-o după-amiază de vară și scriind ultimele cuvinte dintr-o lungă confesiune. Și-a exersat organizat sinceritatea. În plus, speră că memoriile ei tipărite în volum se vor vinde atât de bine, încât asta o va salva de sărăcie sau, cel puțin, îi va plăti măcar câteva dintre facturile neachitate, care, de altfel, au însoțit-o din copilărie până la moarte. Ba chiar i-au supraviețuit. Iat-o acum pe doamna nonconformistă, care a renăscut de atâtea ori din propria cenușă, pe artista atât de iubită, care a înflăcărat atâtea minți, făcând un foarte util exercițiu de recapitulare a propriei vieți. Iat-o așezându-se în fața oglinzii și povestindu-se în câteva sute de pagini.

Lunga ei confesiune o găsiți într-o carte formatoare, recent editată în România, în deschiderea seriei Amfiteatru din Biblioteca de Arte, proiect al Centrului Cultural LUMINA. „Viața mea” de Isadora Duncan constituie o restituire consistentă și importantă atât pentru cei care se specializează în artele spectacolului, cât și pentru cei amatorii, numeroși, de biografii. La dansatoarea căreia i se datorează dansul modern, artista de la care s-au revendicat atâția artiști din secolul XX și recuperată de feminism, avem acces astăzi, când în artele performative s-a ajuns atât de departe, prin câteva fotografii, câteva secvențe video înregistrate și o carte. Cea din urmă își așteaptă cititorii într-o traducere nouă a versiunii integrale, necenzurate, a manuscrisului („curățat” în anii ’60 de cenzura comunistă din România, de pasajele așa-zis „mistice”, numeroase, și de trimiteri la sexualitate) și poate fi o incursiune de neuitat atât în lumea individuală a unei artiste, cât și în istoria unei epoci al cărei farmec și a cărei forță rămân inepuizabile: La Belle Époque.

Cine este, deci, femeia aceasta care tocmai și-a scris ultima pagină din manuscris și care va muri curând, strangulată cu propria eșarfă pe Promenade des Anglais, spațiul acesta cosmopolit, la malul mării, unde ei i-a plăcut întotdeauna să fie? „Nicio femeie nu a spus vreodată tot adevărul despre viața ei”, citim în primele pagini ale memoriilor ei. „Autobiografiile femeilor celebre sunt relatări ale existenței exterioare, cu detalii mărunte și anecdote care nu concretizează viața lor adevărată. Când vine vorba despre marile momente de bucurie ori de agonie, ele rămân, în chip ciudat, tăcute”. Iar tăcerea aceasta e una dintre granițele care delimitează existența americancei care s-a născut, putem spune citindu-i cartea, artistă. De altfel, sub semnul credinței, mărturisite jucăuș, într-o astfel de predestinare stă întreaga ei confesiune, primul paragraf fiind emblematic: „Firea copilului se vede încă din pântecele mamei. Înainte să mă nasc, mama era extrem de chinuită, iar situația ei era tragică. Nu putea să mănânce decât stridii la rece și nu putea să bea decât șampanie la gheață. Când sunt întrebată când am început să lucrez, eu răspund: «Încă din pântecele mamei, probabil de la stridii și de la șampanie, hrana Afroditei».”

Fetița care se naște la San Francisco în 1877 dansează, într-adevăr, dintotdeauna. La zece ani, are deja eleve, împreună cu Elizabeth, sora ei. Atât de multe eleve care vor să învețe să danseze, că școala nu mai contează. De altfel, școala va avea întotdeauna o accepțiune profund personală pentru Isadora Duncan, care, de-a lungul vieții, va înființa propriile ei școli de dans, la Paris sau la Moscova. În copilărie, educația nu este sinonimă cu școala, ci cu inițierea făcută în intimitate: „Seara se făcea adevărata mea educație, atunci când mama ne cânta Beethoven, Schumann, Schubert, Mozart, Chopin, când ne citea din Shakespeare, Shelley, Keats sau Burns. Pentru noi, acelea erau ore fermecate.”

„Ore fermecate” vor fi multe și unele dintre ele, atâtea câte se pot rememora în cuvinte, le veți descoperi în carte, consemnate pentru eternitate în cuvintele și frazele simple, repetitive, adesea naive, ale Isadorei Duncan, care a dorit libertatea mai mult decât orice pe lume și a cercetat mișcarea cu încăpățânare, cu acribie, cu o iubire pe care contemporanii, chiar dacă nu au înțeles-o, au simțit-o și au admirat-o: în marile orașe ale Europei, dar și în America sau în Rusia, țara aceea „roșie” care mai târziu avea s-o ademenească pe artista dezamăgită de Occident. „Ore fermecate” vor fi la Londra, la Paris, la Florența, la Budapesta, la Atena, la Moscova, acasă și în spațiile de repetiție, cel mai adesea improvizate, unde tânăra care visează o întoarcere la spiritul Greciei antice caută obsesiv nu mișcarea în sine, ci ca prin mișcare să atingă un adevăr, pe care să-l exprime prin mijloace proprii. „Arta mea este doar un efort de a exprima adevărul Ființei mele în gest și mișcare. Mi-a luat mulți ani să găsesc chiar și o mișcare absolut adevărată. Cuvintele au un alt sens. În fața publicului care s-a îmbulzit la reprezentațiile mele nu am avut nicio ezitare. I-am dăruit cele mai secrete impulsuri ale sufletului meu. De la început mi-am dansat doar viața mea”, citim în „Nota autoarei”.

Apoi citim mai departe și vocabularul sincerității se etalează în câteva sute de pagini în care biografia artistică rămâne inseparabilă de biografia intimă, etalând nenumăratele chipuri ale Isadorei, între ce iubește și ce urăște. Între „da” și „nu”, între fragilitate și fermitate, preluând calități de la zeii și zeițele Greciei antice la care visează neîncetate, artista printre contur. Isadora iubește muzica autentică, dar mai ales liniștea autentică, poezia, albastrul cerului din Grecia, dar și albastrul din tablourile renascentiste pe care le admiră la Luvru sau muzeele Florenței, de pildă, „Primavera” lui Botticelli, copiii și puritatea lor, frumusețea și forța lui Eros, lucrările lui Rodin și misterul pe care îl emană omul Rodin, arta antică, sculptura cu subtilitățile ei, mișcarea continuă, dar și muzeele, personalitatea Eleonorei Duse și pe Edward Gordon Craig, forța instinctului și, cum am spune azi, inteligența emoțională, florile, inclusiv pe cele care îi invadează atelierul, casa și strada la moartea tragică a celor doi copii, și, înainte de toate, marea. „M-am născut aproape de mare și am observat că aproape de mare s-au petrecut toate întâmplările importante din viața mea”, scrie artista în primele pagini. „Cert este că primul gând despre mișcare în dans l-am avut datorită ritmului valurilor. M-am născut sub steaua Afroditei, cea ivită și ea din spuma mării, și, când steaua ei strălucește, soarta e de partea mea. În astfel de perioade viața curge lin și pot să creez. Am observat și că, atunci când astrul dispare, pentru mine urmează o nenorocire. (…) Viața și Arta mea s-au născut din mare.”

Dar ce urăște Isadora? Baletul, arta aceea rigidă care a decăzut în tehnică și nu mai ajunge la sufletele oamenilor, transformând balerinele în gimnaste, pantomima, teatrul de cabaret, falsitatea convențiilor teatrale și grandoarea operei, artificiul și artificialitatea – în artă, ca și în viață –, conformismul artei și al oamenilor, intoleranța, mercantilismul, falsul. Le detestă și fuge de ele cât de tare poate, croindu-și un drum singular în artă și, cu un clișeu, deschizând noi orizonturi prin simplul fapt de a reuși să facă un alt fel de artă. „Viața mea” constituie o mărturie prețioasă și tulburătoare despre un mod de viață și un fel de a privi dansul. Acum, puteam chiar să spunem că ea anticipa sau netezea calea pentru „Blood Memory: An Autobiography” (1991), volumul de memorialistică pe care Martha Graham, dansatoarea și coregrafa americancă la fel de impetuoasă și de tranșantă, îl va publica în 1991, anul morții sale. Cartea Isadorei Duncan rămâne, precum creația autoarei ei, expresia unică a unui spirit unic, dar și-a sfidat în toate felurile timpul.