Aud relativ frecvent prieteni și cunoștințe care au copii de școală plângându-se de supraîncărcarea căreia trebuie să-i facă față respectivele odrasle.
Celor cinci-șase ore petrecute zilnic în clasă li se adaugă noian de teme pentru acasă, bașca meditațiile devenite cvasi-obligatorii. Dacă nu cumva chiar o modă. Nu ai trei-patru profesori partculari care să te ajute să afli, așa cum i se întâmpla odinioară domnului Jourdain, că vorbești în proză, nu ești trendy. Și mai ești și zgârcit la pungă. Dacă nu cumva chiar sărăntoc. Doamne ferește de așa rușine!
Problemelor structurale de care suferă școala românească li se adaugă cele de mentalitate. Printre care figurează și ideea că un profesor bun și-ar afirma valoarea îndeosebi prin mulțimea de teme pentru acasă pe care le dă învățăceilor domniei-sale. Copleșiți până la sațietate cu nenumărate exerciții și probleme „selectate” din tot felul de culegeri și probleme numite azi auxiliare didactice ca și de o interminabilă listă de lecturi suplimentare. Pe care figurează numeroase titluri care nu au nimic în comun cu vârsta celor supuși la cazne. Și care sfârșesc prin a compromite însăși ideea de plăcere a lecturii.
Cum înainte de orice sunt eu însumi de o viață profesor, cunosc meteahna și cred că îi știu și cauza. Dorința de legitimare profesională, fără prea mari eforturi, a unor așa-ziși dascăli, în realitate cel mai adesea fără consistență. Fără adevărată și temeinică știință de carte.
Un lucru similar celui descris mai sus mi se pare că se petrece și în critica de teatru. Foarte adesea excesul de exigență, verdictele din cale afară de severe, faptul că există critici cărora nu le mai place chiar nimic, care chiar se mândresc cu asta, care edictează ori de câte ori au ocazia că scena românească nu mai produce absolut nimic notabil mi se pare a fi indiciul clar al nesiguranței, al precarității profesionale a judecătorului în cauză. Al incompetenței mascate. Negarea devine principală regulă profesională. La fel ca și producătorii de ditirambi, asemenea acelor condeieri care zămislesc texte mereu egale cu sine din care este cu desăvârșire imposibil să extragi măcar o singură opinie critică, și excesul de exigență dă expresie, este revelatorul neștiinței și destul de frecvent al unui complex de inferioritate. Fals și iluzoriu compensat printr-un ridicol umflat în pene, printr-o paradă de severitate și de omnisciență, printr-o vânare obsesivă ce eșuează în ridicol și bezemtic a greșelilor, chiar prin inventarea unor hibe. Toate făcute eminamente din pricina falsei impresii că cel care le observă și le amendeză cât mai aspru chiar se pricepe. Chiar știe despre ce vorbește. Impresie nutrită din convingerea ridicolă că un adevărat critic nu vine nicidecum la teatru dornic să se bucure de ceea ce îi oferă spectacolul, ci doar ca să strâmbe din nas, să aibă rezerve și să amendeze. Un astfel de critic nu este altceva decât un Javert rătăcit în lumea artei care vede în toți creatorii de teatru reîncarnări ale lui Jean Valjean.
