Pare cumva un gest impudic să scrii despre artă, teatru şi cultură astăzi. Şi e tare ciudat. Degetele înşiră litere pe tastatură, iar strângerea de inimă a fiecărui ţăcănit ritmic urcă în crescendo sentimentul stânjenitor de inutilitate. Şi e şi mai ciudat cu cât totul a început ca o poveste cu iz fantastic; undeva, într-o ţară îndepărtată, se făcea că nişte oameni scunzi, cu ochii oblici, se îmbolnăveau din cauză că mâncau o fiertură de animale magice. Şi tot mai mulţi şi mai mulţi, zi de zi, răspândeau această molimă care îi iartă pe cei puternici, dar e nemiloasă tocmai cu cei slabi. Dar asta era undeva, departe, într-un tărâm de peste mări şi ţări. Şi acolo spitalele se ridicau într-o zi cât pe la noi în zece ani şi oamenii scunzi cu ochii oblici ascultau de vocile de pe străzi care le ordonau să rămână la adăpost, căci duşmanul cel mic, mic de tot, atacă pe oricine prinde afară din casa lui. Şi ascultam ştirile aşa cum ascultam o poveste, pentru că ce altceva poate fi astăzi, când toţi suntem demi-zei în devenire? Povestea ne-a devenit realitate cu viteza avioanelor de linie şi frica ne-a devenit povestea de fiecare zi pe care ne-o repetăm unii altora fie audio, fie video.

Povestea unui an cu cifre simetrice e cea a temerilor care se împlinesc în cea mai neaşteptată formă. Scenariul acesta al unui prezent ieşit din matcă e scris cu peniţă de maestru; nu războiul, nu roboţii, nici măcar încălzirea globală, ci un organism microscopic şi feroce ne pune în pericol pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă. E cinic acest dramaturg genial care a găsit un antagonist neaşteptat şi letal. Fiecare e nevoit să joace un rol pentru care nu a făcut nicio repetiţie. Improvizăm, iar talentul spiritului de conservare e cel mai demn de aplauze şi premii.

În singurătăţile noastre cotidiene devenim acea „minoritate de unul singur” al lui Orwell – „A fi în minoritate, chiar şi o minoritate de unul, nu te face nebun”. Dar mai multe minorităţi însingurate care împărtăşesc constant frici comune pot înnebuni. Televizoarele rămân pornite 24/7, ştirile curg pe ecranele device-urilor, informaţiile gâlgâie de-a valma false, oficiale, conspiraţioniste, alarmiste şi lucide la un loc. Ca într-un ceaun al unei vrăjitoare rele clocotesc veştile la foc când mai mocnit, când cu vâlvătaie şi numai damful lor ne poate zminti. Dacă mai şi sorbim din fiertură, vedem ielele. Pritocind frânturi de noutăţi unii cu alţii în încercarea noastră de a sta împreună de la distanţă obţinem un efect advers periculos: pe lângă sentimentul de singurătate suspendată pe durata telefonului sau a video call-ului, se amplifică frica. Frica în toate formele ei. Închizi cu o mişcare scurtă de deget device-ul şi dintr-odată peroana care îţi era foarte prezentă, „împreună”ul tău de mai adineaori, te-a lăsat între aceiaşi patru pereţi, cu fricile amestecate şi mixate cu ale sale. Şi frica, în orice nuanţă a sa, fie că e vorba de cea de moarte – a ta sau a celor pe care îi iubeşti – fie că e doar cea de a nu rămâne fără produse necesare igienei elementare, e la fel de reală pentru toţi.

Şi aici intervine necesitatea artei. Aparent inutilă în aceste momente în care nimănui nu îi stă mintea la altceva decât la numărul noilor cazuri, al celor vindecaţi şi al celor decedaţi, arta rămâne ultimul bastion de normalitate. Nu dintr-un optimism mimat sau dintr-un strigăt pe două picioare al disperării reconvertite în pozitivism cu orice preţ, ci din luciditatea cea mai elementară unei minţi care se poate păstra funcţională în condiţiile date. Nu întâmplător duduie de suprasolicitare serverele Netflix şi ale celorlalte platforme de filme online. Nu întâmplător streaming-urile spectacolelor de teatru şi operă din întreaga lume au mii şi mii de vizualizări. Marile muzee şi biblioteci nu şi-au pus la dispoziţie gratuit resursele doar ca exerciţiu de imagine. Arta a devenit o necesitate. Avem nevoie de o altă poveste pentru a-i micşora din volumul ţipător celei care ne e realitate. Măcar preţ de o oră, o oră şi ceva. Nu ne putem minţi că vizionarea la rând a tuturor sezoanelor unui serial de succes ne mai poate face fericiţi. Nu mai simţim nevoia să cumpărăm figurine haioase cu personajele preferate şi nu mai aşteptăm cu sufletul la gură punerea în vânzare a biletelor la concertul trupei noastre preferate. Acum istoricul de căutări Google e o listă lungă de dezinfectanţi, măşti de protecţie, mănuşi, livrare de hrană online şi pe undeva printre toate astea apare câte un nume de film. Undeva între fricile noastre şi nevoia de a comunica, nevoia de a evada din acest vis urât numit martie 2020 ne mută puţin atenţia de la ştiri şi informaţii şi statistici şi măsuri de prevenţie şi ne dă o pauză cât de o ţigară şi o cafea, la un spectacol sau un film.

Arta nu e esenţială. Inutilitatea artei în prima linie nu are nevoie de nicio explicaţie sau analiză. Mia întâi supravieţuim şi apoi ne îngrijim de calitatea vieţii. Şi după ce ajungem la un confort al necesităţilor imediate şi după ce ne regăsim un soi de colectivitate virtuală care să ne facă să ne simţim, totuşi, „împreună”, ne uităm în jur şi nimic din realitatea noastră nu seamănă cu normalitatea de acum câteva săptămâni. Şi ca să nu ni se facă incredibil de dor de binele de atunci, fugim într-un pic de ficţiune. Filmele sunt aceleaşi, spectacolele de teatru spun aceleaşi poveşti, chiar dacă în varianta de avarie, de pe un ecran, şi nu faţă în faţă, muzica are aceleaşi note. Utilitatea artei e aceea de a ne ajuta să nu ne uităm normalitatea. Emoţiile acestor zile sunt excepţionale; nu ştim cum să le gestionăm de fiecare dată. Arta e un canal care dirijează acest şuvoi şi îl ajută să iasă la lumină; să cureţe interiorul de frică şi să facă loc acelei puteri de a îndura care ne va duce la liman.