Am recitit cu puțină vreme în urmă un interviu mai vechi acordat unei publicații online de bine-cunoscuta actriță bucureșteană Andreea Bibiri. Lucidă, tăioasă, rece, caracterizată în primul rând printr-o autoevaluare severă specifică adevăratelor talente, Andreea nu e deloc blândă atunci când e invitată să vorbească despre modul în care percepe ea publicul bucureștean.
Pe care își asuma riscul de a-l califica drept prost, aducând în sprijinul afirmației sale obiceiul acestuia de a aplauda cam prea generos orice spectacol, indiferent de valoare. Mai deranjant i se pare actriței de la „Bulandra” aplaudatul în picioare, socotit drept jignitor. Și aceasta fiindcă ridicatul de pe scaune în momentele de după finalul spectacolului e pus de Andreea Bibiri pe seama dorinței spectatorilor de a se dezmorți după îndelungatul stat pe scaune.
Stilistica spectatorului
Am fost și atunci când am citit prima oară, sunt de acord și acum cu Andreea Bibiri că, în ultimii ani, se aplaudă prea mult și prea la orice. Sunt și eu deranjat, asemenea Andreei, de excesivul aplaudat în picioare. Nu cred însă că acesta ar veni ca urmare a unei necesități de ordin fizic, ci e, mai curând, consecința unei generozități prost înțelese. Mulți spectatori văd în aplaudatul mult și în poziție bipedă un gest obligatoriu de politețe. În fond, își spun ei, actorii (pe care publicul obișnuit îi identifică – și cred că nu fără temei – ca fiind principalii realizatori ai spectacolului și garanții reușitei acestuia) – ne-au dăruit o bucurie, așa că e cum nu se poate mai firesc și mai civilizat să răspundem efortului acestora prin aplauze îndelungi și salut în picioare.
Cel mai adesea, spectatorii sunt de bună credință, uitând că astfel își suspendă voit atribuțiile de judecători ai valorii a ceea ce au văzut. Puțini se gândesc că aplaudând cam la fel și la un spectacol bun, și la unul mai puțin izbutit (și împotriva a ceea ce se crede îndeobște, actorii, și mai ales actorii buni, sunt cum nu se poate mai conștienți de valoarea reală a producției în care evoluează) procedează la o nivelare calitativă, încurajând astfel confuzia valorilor.
Teatrul presupune competiție. Competiție cu alții, competiție cu sine. Nu toți care îl fac sunt câștigători. Aplaudatul otova induce falsa impresie că ar fi bun orice, că e bun ceea ce nu e bun cu adevărat. Iar actorii lucizi, recrutați îndeobște dintre cei cu adevărat performanți, nu sunt deloc încântați de această falsă evaluare cu caracter paușal. Ei știu foarte bine că în marile teatre ale Europei, aplaudatul e măsurat, ridicatul în picioare intervine arareori, doar în cazul unor mari victorii și al unor evenimente reale. În fond, paușalul acesta, pornit din cele mai bune intenții, le fură artiștilor tocmai bucuria trăirii reale a victoriei, savurarea Evenimentului cu majusculă, a unicatului care e cu totul altceva decât evenimentul numit spectacol. Paușalul cu pricina e cel care jignește.
Stilistica criticului
Indubitabil, criticul tot spectator e. Îi place să se creadă spectator avizat sau spectator profesionist. Un spectator ce are misiunea sau privilegiul de a se putea pronunța în scris despre ceea ce a văzut. Un spectator ce emite păreri ce se presupune că sunt reflexul unei pregătiri și al unei educații speciale în domeniu, dar și al unui set de criterii validate de o anume experiență. Uneori, criticul se socotește o persoană obligată să vadă teatru. Când însă în această obligație criticul vede o muncă oarecare sau, mai grav, o povară, când devine ceea ce Ionuț Sociu numea într-un comentariu publicat pe blogurile adăpostite cu generozitate de cotidianul adevărul.ro „un om cu șublerul”, e mai bine, în primul rând pentru el, să ia o pauză.
În mai vechea revistă Teatrul, către sfârșitul anilor ’80, putea fi citită o rubrică intitulată Toată lumea iubește teatrul, susținută de intelectuali cu alte profesii decât cele specifice domeniului, dar pentru care mersul la teatru era o obișnuință și o plăcere. Invitat să scrie în spațiul ei, Mircea Dinescu a făcut un portret în aqua forte al criticului rece, distant, important, conștient de valoarea persoanei lui, care, atunci când intra în sală se simțea privit, urmărit și care, în consecință, juca un rol. Nu ne-a fost deloc greu să identificăm personajul inspirator, la fel cum nu ne-a fost nicidecum dificil să înlăturăm exagerările, licențele poetice și polițele redacțional-colegiale plătite de poet în respectivul articol.
Modelul acesta, care a funcționat cu un indiscutabil succes, nu mai e de actualitate. Într-un articol intitulat „Întrebări spinoase la început de an” publicat în nr. 360 din săptămâna 6-12 ianuarie 2011 al Dilemei vechi, semnatara lui, Alice Georgescu, sublinia pertinent rolul diferit al criticului în ziua de azi și modificările de stilistică aduse de reprecizarea funcțiilor acestuia: „Cred că în clipa de față, a fi critic de teatru nu înseamnă să intri, important și încruntat în sala de spectacole, să privești ce se întâmplă pe scenă cu severitate și cu convingerea că tu știi mai bine ca oricine cum ar trebui să arate respectiva întâmplare, să pleci acasă mut și țanțoș și să emiți apoi verdictul definitiv”. Alice Georgescu pleda pentru o anume implicare a criticului în viața intimă a spectacolului, criticul putând face aceasta împărtășindu-le celor ce știu mai puține despre fragilitatea și farmecul artei teatrului ce înseamnă specificul și frumusețea acesteia. Fie și numai pentru motivul că se presupune că un critic iubește teatrul și îi vrea binele.
Ce face însă, cum ar trebui să se comporte el, criticul, atunci când i se întâmplă să vadă un spectacol mai puțin împlinit, despre care știe că îi va fi imposibil să se pronunțe „de bine”, dar care e aplaudat frenetic și încă și în picioare? Să accepte jocul, să admită riturile sociale, să li se conformeze, să-și imite vecinii și să facă și el la fel, spre a evita riscul de a fi socotit altfel? Sau, din contră, să procedeze cum îi dictează conștiința, adică să refuze să jignească artiștii și prin aceasta să respingă jocul dublu al jubilației mimate din sală (mimată tocmai din grija de a nu părea altfel) compensată de critica revărsată pe ecranul computerului pe care își scrie cronica?
Cred că sinceritatea e un semn de afecțiune. Că fiind sincer cu cineva îi arăți că îl iubești și că îi vrei binele. Iubirea și exprimarea acesteia presupun uneori și niște costuri. Iar criticul trebuie să fie gata să și le asume și să le plătească. Printre ele se numără și acela de a fi privit de cei din jur ca o persoană ciudată. Ca o persoană altfel.
Textul acesta a apărut pentru prima oară pe adevărul.ro la data de 17 ianuarie 2013. Între timp, în spectacolul Omul cel bun din Seciuande la Teatrul Bulandra, regizorul Andrei Șerban și-a rugat, și-a îndemnat spectatorii să nu aplaude în picioare. În rest, nu s-a schimbat nimic.
