Răbdarea este una dintre cele şapte virtuţi teologice. Acea temperare, acea serenitate, acea înţelegere şi supunere benevolă, acea compasiune pe care ne antrenăm să o atingem prin tehnici de meditaţie învăţate în cinci paşi simplişti din cursul cumpărat la ofertă de pe site-ul nostru ezoteric preferat, e mai mult decât un exerciţiu de respiraţie şi relaxare. Calităţile acestea ce par a fi desuete şi cam puerile în prezentul cel ambiţios şi haotic, devenit o junglă urbană în care cel continuu performant e stors de energie în cubul lui de sticlă pentru binele unei piramide şubrede. Renunţăm fără să ne dăm seama la umanitatea noastră moştenită pe care o înlocuim cu bună credinţă, dar cu inconştienţă, cu automatisme şi proceduri. Roboţii de care ne temem că ne vor lua locul din filmele SF suntem noi înşine, cei standardizaţi şi prea puţin originali.

Astăzi, răbdării aducătoare de pace sufletească şi echilibru mental i se opune mândria – păcatul care se numără printre cele conţinute în seria numărului magic şapte. Suntem irascibili, anxioşi, egoişti şi nu avem niciodată timp. Nici măcar când timpul s-a suspendat în spaţiul restrâns de frică şi incertitudine al unei ameninţări reale. Suntem incitaţi să ne cerem drepturile chiar dacă nu le cunoaştem, avem o ţâfnă faţă de semenii pe care inevitabil îi considerăm inferiori, suntem antrenaţi să ne cocoţăm pe merite prefabricate şi să ne reinterpretăm respectul de sine ponderat într-o infatuare care pretinde recompense de toate felurile. Merităm tot şi scornim motive aberante care să ne crească statutul într-o luptă lipsită de onoare şi reguli cu semenii.

În contextul unui prezent cel puţin complicat, condiţia omului de teatru e suspendată ca o mărgică pe o aţă subţire, tensionată, la capetele căreia stau aceste două coordonate: răbdarea şi mândria. Ştim cu toţii doar ceea ce ni se spune, fragmente de adevăruri pe care le punem cap la cap, cioburi de minciuni în care ne zdrelim încrederea în sistem şi încercăm să ne creăm o realitate personală cât mai convenabilă, suportabilă, în care să ne putem continua existenţa în condiţiile date. Şi chiar dacă tot ce ni se spune e adevărat şi chiar dacă tot ce ni se spune e o minciună, dacă toate teoriile conspiraţiei s-ar dovedi a fi reale, nu adevărul absolut este cel care ne ţine la suprafaţa fricilor şi greutăţilor, ci acceptarea lucrurilor pe care nu le putem schimba. O existenţă suportabilă e mai uşor de constrit decât un adevăr absolut.

Aşadar, vocile mai mult sau mai puţin disperate care se ridică din rândurile colegilor de breaslă într-un cor neacordat de păreri trunchiate şi lamentări sunt doar oglindirile acestor frici personale. Ne îmbrăcăm disperările egoiste în costumele din magazia de recuzită, ne machiem temerile pentru siguranţa concretă a zilei de mâine şi ieşim la rampă în reprezentaţii încropite de moralitate şi demonstrative. Argumentăm cu motive poetice şi jucate fals îngrijorarea cât se poate de civilă pentru viitorul individual. Da, e firesc să ne fie frică la modul cel mai propriu de ziua când nu vom mai avea mijloacele materiale de a ne asigura traiul. Nu e nimic artistic, nobil sau metafizic în asta. E aceeaşi grijă pe care o au alte mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de oameni care nu se ascund după mofturile alintate ale artistului ce îşi deplânge dorul de public şi aplauze, în loc să recunoască sincer că se teme că în curând nu va mai putea să îşi susţină familia, să îşi plătească facturile şi să pună mâncare pe masă. Ipocrizia metaforelor care descriu nevoia de artă ca „hrana sufletului”, „medicamentul spiritului”, „aerul proaspăt” e doar expresia unei panici neasumate. Da, e nevoie de teatru şi de artă, într-o lume normală. O activitate teatrală bogată şi efervescentă e vectorul unei societăţi civilizate, care îşi permite luxul de a se ocupa şi de partea evoluată a spiritului. Da, e la fel de mare nevoie ca artiştii să nu fie consideraţi dispensabili şi uitaţi drept cetăţeni second-hand, de care nu are nemeni nevoie, deocamdată, şi lăsaţi să dispere.

Dar, în locul unei atitudini coerente, unitare, coagulate în jurul unor argumente logice şi sincere, preferăm micile ciupituri acide, bârfele de uliţă, degetele arătate spre celălalt care merită mai puţin decât noi, infatuarea, arţagul, mâinile puse în şold şi poalele ridicate în cap. Dăm din colţ în colţ, nu prea ştim pe unde ne sunt capetele, dar nu am recunoaşte că suntem oameni şi nu zei, cetăţeni cu drepturi şi nu statui pe soclu. Dramatici şi plini de o poezie puerilă ne smiorcăim dorul mai mult sau mai puţin sincer de una şi de alta, sperând să impresionăm şi să primim în loc atenţie care să atragă după sine şi ceea ce avem nevoie de fapt: ajutor. Dar suntem prea artişti să recunoaştem asta. Ne lipseşte demnitatea mâinii întinse care preferă să spună o poveste pentru a primi ceva în schimb, decât să îşi ofere forţa acţionând necesar.

În locul răbdării alegem mândria. Deocamdată firul stă întins şi mărgica se tot plimbă în funcţie de ponderea fricilor. Răbdare cu adevărat nu vom avea niciodată, indiferent cât de zen încercăm să ne antrenăm a fi. Mândri suntem prin natura noastră. E inutil să sperăm că egoismele gonflate ale fiecăruia vor fi dezumflate ca saltelele de plajă, puse în dulapuri printre prosoape şi în locul lor se va croi o solidaritate nobilă, coerentă, altruistă şi eficace. Interesele noastre şi numai ale noastre vor împiedica mereu acel greater good să prindă contur. Putem încerca, însă, un exerciţiu de decenţă şi asumare, care să nu ducă în derizoriu normalitatea unei arte care nu îşi permite să piardă din credibilitate şi care trebuie să continue să existe în limitele decenţei şi nu ca un mecanism de reglare pentru umori personale.