Au trecut două luni de izolare. Suntem anxioși, dezorientați, prinși între frica de virus, de boală, de moarte și o mie de teorii ale conspirației pe care în fiecare zi ești tot mai tentat să le crezi. Vezi, pe de o parte, cum încet, încet, în numele faptului că ți se apără viața, ți se limitează tot mai mult libertățile, toate libertățile. Și vezi cum toată lumea pe care o cunoșteai tu se clatină. Citești peste tot aceleași știri care te bombardează cu numărul de morți și de îmbolnăviri noi, frica îți este picurată în doze zilnice în fiecare zi. În fiecare zi alte și alte teorii, reguli, idei, ca într-un joc amețitor în care cineva se joacă în același timp și cu realitatea, și cu minte ta. Și iar te uiți în jur și vezi cum lumea ta se clatină și mai tare. Cum nimic din ceea ce te bucura nu mai e posibil. Și cum, în secolul 21, nimeni nu reușește să dea o soluție mai bună decât paracetamolul și închiderea în case, arest la domiciliu liber consimțit.

Și apoi vezi normele de așa-zisă relaxare. Că în toată nebunia asta teatrul e inexistent, cultura în toate formele ei e pe locul X, nici nu intră măcar în discuție, e ceva vizibil cu ochiul liber. Și iar te întrebi. Dar de ce oare în autobuz poți sta la un metru distanță, iar la frizerie se impun 4 metri, iar la biserică 8 metri? Virusul se comportă diferit, oare, în funcție de locul unde se află? Știe că tu ești în autobuz sau în metrou și ia și el distanța de un metru regulamentară? Sau virusul știe când e în biserică și e mai agresiv decât în tramvai? De ce e mai puțin periculos să traversezi Bucureștiul în metrou, unde, dacă trebuie să mai schimbi și magistrala se poate să ai de stat și mai bine de oră, iar într-o sală de teatru, spre exemplu, nici nu se pune problema? De ce supermarketul a fost tot timpul mai puțin periculos decât o librărie?! De ce, dacă se pot ține slujbe afară, nu se pot ține și spectacole în aer liber? De ce? De ce? De ce?

Răspunsul e evident. Pentru că, din păcate, cultura nu este considerată a fi esențială pentru viața oamenilor. Pentru că e cel mai simplu de scos din ecuație. Pentru că, nu-i așa?!, se poate trăi fără cultură. E ceva vital în a citi o carte? Nu. E ceva vital în a merge la teatru? Nu. E ceva vital în a merge la un concert? Nu. Sunt printre primele lucruri pe care le poți da la o parte. Cultura e un moft, nu-i așa? Să mergi la teatru e un moft. Și atât. Fără drojdie (drojdia, alimentul cel mai căutat în pandemie!) greu se poate trăi, dar fără teatru e floare la ureche. Și uite-așa o categorie întreagă de oameni, artiștii, oamenii aceia care în vremuri să le spunem „normale” făceau ca viața să pară cu mai mult sens și mai multe nuanțe, oamenii aceia care în fapt au schimbat adesea cursul lumii și al istoriei, acum, în cel mai evoluat dintre timpuri devin cei de care e cel mai ușor să te debarasezi. Și, în cel mai bun caz, să-i expediezi într-o fereastră pe internet. Pe care o deschizi sau o închizi după bunul plac.

Evident, într-o astfel de perioadă în care viețile ne sunt în pericol și într-adevăr, apropierea prea mare într-un spațiu închis poate fi atât de periculoasă cu siguranță e ultimul lucru pe care și l-ar dori artiștii, și anume să fie sursa bolii publicului lor. Dar… tristețea vine din altceva, din lipsa de considerație pentru munca lor, din felul cum le este măsurată munca sau arta, cum doriți să-i spuneți, cu unități de măsură total nepotrivite. Să se scrie texte care să respecte distanțarea (?!), să fie distribuiți actorii în roluri în care să poată fi respectată distanțarea (?!), să se desființeze pauza la operă, să se stabilească nu știu ce distanță între muzicienii din orchestră, actorii cu text „excesiv” să stea la 6 metri de ceilalți actori etc, etc, etc. Inimaginabil. În secolul 21, toată istoria artei e dintr-odată răsturnată de un soi de dictatură medicală de film SF, instaurată la nivel mondial, în care niște oameni care cel mai probabil n-au călcat prea des într-o sală de teatru sau de concerte, încearcă (desigur pentru protecția noastră) să schimbe și jocul, și regulile convenției teatrale. Iar arta – arta care în toate dictaturile a fost sursa de oxigen – acum e prima anulată. Și trimisă în ridicol… Și ce ucide mai ușor decât ridicolul?!