Priorităţile se schimbă odată cu relevanţa evenimentelor curente. În ultimele luni am experimentat un petic de realitate reconfigurată în care grija pentru siguranţa cea mai elementară, personală şi a celor câţiva apropiaţi, a acaparat orice alte necesităţi elevate. Am cumpărat alimente neperisabile în loc de bilete pentru vacanţă şi dezinfectanţi în loc de gadgeturi. Prezentul s-a dovedit a fi uşor de sacrificat în numele unui viitor sigur. Ne-am concentrat atenţia unidirecțional şi ne-am acomodat destul de rapid cu un nou fel de raportare la ceilalţi. Am devenit docili, binevoitori, răbdători, empatici, recunoscători şi, aparent, mai predispuşi la înţelegere şi conciliere. Reversul nu s-a lăsat aşteptat şi deviaţiile de la acest pozitivism forţat şi beatitudine a speranţei altruiste s-au manifestat în puseuri de haos, aberaţii conspiraţioniste şi furii necontrolate. În ansamblu, însă, reconfigurarea priorităţilor ne-a condus spre acceptarea unor filtre din ce în ce mai rărite ale analizelor de orice fel.

Această cumsecădenie, acest entuziasm crispant şi artificial, această voioşie cu orice preţ pe care mijloacele media s-au căznit să ne-o întreţină cât mai animată ne-a cârmuit spre o împreună-bucurie în faţa oricărui act artistic ce ni s-a livrat mărinimos spre a ne atenua însingurarea. Şi ne-am tot bucurat de multe formate încropite şi am acceptat drept artă şi frumos multe expresii amatoriceşti şi ne-am înduioşat la multe încercări mai degrabă neizbutite de cultură. Şi bună-voinţa s-a relaxat şi s-a întins ca un aluat moale peste toate filmuleţele şi live-urile şi difuzările de casete scoase din sertare cu mânere rupte. Şi ne-am tot bucurat şi ne-am tot solidarizat şi ne-am tot încântat. Dar acest exerciţiu de mulţumire cu puţin are un termen de valabilitate redus. Aşa cum izolarea benevolă e suportabilă doar câteva săptămâni, la fel şi entuziasmarea unanimă şi mărinimoasă a ajuns la saturaţie.

În acest context, în care ni s-au tocit empatia şi răbdarea, vizionarea spectacolelor-eveniment difuzate de National Theatre London a rămas una dintre puţinele surse de entertainment de calitate. Dar nici tot ce vine de la Londra nu e neapărat capodoperă. „Un tramvai numit dorinţă” de Tennessee Williams, în regia lui Benedict Andrews, produs de Young Vic, având-o pe Gillian Anderson în rolul principal părea o oază de teatru de calitate în toată oferta de improvizaţii şi conferinţe Zoom prezentate drept artă. Din păcate, nu e suficient să nu ai concurenţă pentru a fi într-adevăr performant.

Spectacolul de aproape trei ore, montat pe o scenă turnantă, cu publicul aşezat pe gradene, în arenă, pare a se roti la propriu în jurul unui concept simplist: decorul neverosimil de neutru, marcat, parcă, alb şi alcătuit din piese de mobilier fără nicio personalitate, care îşi revendică doar funcţionalitatea, se roteşte aproape continuu, cu personaje cu tot, pentru a nu frustra spectatorii care au astfel vizibilitate surround. În varianta filmată efectul de vertigo este, poate, mai pronunţat şi din acest motiv acţiunea devine greu de urmărit printre tăieturile de montaj şi mişcarea continuă.

În mijlocul acestui carusel care dincolo de artificiul tehnic nu are prea mare valoare estetică şi nu ajută cu nimic descifrarea unor sensuri denotative ale spectacolului, personajele sunt construite cum nu se poate mai realist, aproape naturalist de banal. Nu există nicio surpriză, nicio protuberanţă creativă în afară de mişcarea continuă şi confuzantă. Fiecare rol pare a avea o singură linie de forţă care se manifestă constant şi oboseşte în funcţie de stamina fiecărui actor. Blanche e excentrică, Stella e casnică, Stanley e o brută, Mitch e băiat bun. Şi fiecare interpret a făcut ce s-a priceput cu această unică trăsătură de caracter. Relaţiile dintre personaje sunt aproape nivelate de orice creativitate. Textul ofertant al piesei e recitat monoton, iar ritmul e dat doar de viteza turnantei şi se vrea a fi spart de acordurile de chitară electrică ce însoţesc schimbările de acte şi micile retuşuri din decor. Punctele de interes sunt presărate doar pe finalul scenelor când pare că se dinamizează dialogurile care trenau, dar e prea puţin pentru a salva din treceri o structură care se învârte şi atât, lipsită de substanţă şi cu o respiraţie sacadată.

Interpretarea actorilor se încadrează în marja de realist-plauzibil şi gravitează în jurul trăsăturilor de caracter demonstrate cât mai lejer. Dacă Vanessa Kirby în Stella şi Ben Foster în Stanley reuşesc o măsură proporţionată şi verosimilă a personajelor, chiar dacă nu impresionează cu prea multă originalitate, ci păstrează formatul standard şi previzibil pe care îl umplu cu naturaleţe şi un pic de personalitate, Gillian Anderson preferă o abordare care o depăşeşte. De la un accent sudist american strident şi căutat şi până la frazarea aproape cântată, obositor de plată a fiecărei replici, aproape că tot nu face altceva decât să repete pe parcursul întregului spectacol două singure mijloace stângace: joacă deruta şi fragilitatea pe care le foloseşte până la epuizare – a ei, a personajului şi a publicului. Are o tentativă de sinceritate în monologul-amintire despre marele şoc din tinereţe când asistă la suicidul soţului homosexual, dar nu trece nici atunci de plexiglasul în care şi-a învelit personajul pe care îl expune parcă şi ni-l etichetează cu doar două trăsături constante. Nu construieşte relaţii şi, deşi vrea să dea impresia că personajul e cel care nu ascultă ce i se spune, maschează de fapt propriul joc de una singură.

„Un tramvai numit dorinţă” la Young Vic difuzat timp de o săptămână a strâns aproape 850.000 de vizualizări. E îmbucurător că publicul din toată lumea are acces la spectacole pe care e puţin probabil că le-ar fi văzut altfel şi că numărul celor care au accesat video-ul e atât de mare. Dar încet-încet entuziasmul şi setea de consum cultural cu orice preţ se epuizează. Nevoia de autentic şi de calitate înlocuieşte bună-voinţa şi filtrele se îndesesc la loc. Învăţăm să ne adaptăm şi cerinţele ni se diversifică de la o zi la alta. În curând nu ne vom mai mulţumi cu puţin în niciun domeniu şi vom reveni la criteriile sofisticate ce nu mai închid ochii într-o blândă delectare.

Young Vic, Londra

„Un tramvai numit dorinţă” de Tennessee Williams

Regie: Benedict Andrews

Decor: Magda Willi

Costume: Victoria Behr

Lighting design: Jon Clark

Sound design: Paul Arditti

Muzică: Alex Baranowski

Cu: Gillian Anderson, Clare Burt, Lachele Carl, Branwell Donaghey, Otto Farrant, Ben Foster, Nicholas Gecks, Troy Glasgow, Stephanie Jacob, Corey Johnson, Vanessa Kirby, Claire Prempeh