Citez din Ordinul nr. 2879/967/2020 privind măsurile pentru evitarea contaminării cu noul coronavirus SARS –CoV2 și pentru asigurarea desfășurării în condiții de siguranță socială în domeniul culturii, Ordin emis de ministrul Culturii, dl. Bogdan Gheorghiu . Scrie și semnează domnul Gheorghiu că în Teatre „se vor evita scenele cu contact apropiat îndelungat (mai mult de 15 minute, la o distanță mai mică de 1,5 m); scena va fi marcată cu pătrate vizibile de 4 mp pentru a sprijini distanțarea dintre artiști; scena va avea o dimensiune suficient de mare pentru ca actul artistic să se desfășoare în condiții de siguranță și distanțarea socială să poată fi respectată; toate măsurile de siguranță și sănătate vor fi respectate și în timpul repetițiilor și probelor etc.; se va evita prezența îndelungată a artiștilor din grupele de risc (de exemplu vârsta peste 65 ani și/sau boli cronice asociate)”.
Înainte de a cita și transcrie fraza cu pricina, am citit de vreo două sau trei ori respectivul Ordin. La o primă lectură, mi s-a părut un fake. Mai pe românește spus, o glumă proastă. La o a doua, am râs cu gura până la urechi. La o a treia, am fost cuprins de jenă, numai la gândul că un înalt responsabil din România (înalt e, responsabil, în nici un caz) a putut emite și disemina o aberație de asemenea proporții monumentale. Cu atât mai mult cu cât responsabilul în chestiune pretinde a fi actor de meserie. După părerea mea, Ministerul Educației Naționale ar trebui să îi retragă d-lui Gheorghiu diploma în domeniu, iar cei ce i-au acordat-o demiși în regim de maximă urgență din corpul profesoral. ARACIS s-ar cuveni să declanșeze un control la sânge la Universitatea de Arte emitentă a respectivei diplome.
Dl. Gheorghiu pare să nu aibă habar că teatrul înseamnă iluzie, spațiu, relație. Că de toate acestea se ține seama atunci când se pregătește un nou spectacol. Că spectacolul presupune un anume echilibru. Care se impune păstrat cu sfințenie de la o reprezentație la alta. Că orice modificare înseamnă un atentat grav la integritatea unei opere de artă, oricum efemere.
A marca scena cu pătrate e ca și cum ai decide că de mâine încolo Venus din Milo trebuie să aibă brațe. Și că, în numele decenței, îi mai punem femeii în cauză și o bluziță.
Ministrul care, prin cine știe concurs de împrejurări, a ajuns să aibă prin sertare o diplomă de actor cere evitarea unor scene. Adică cum? Unele vor fi tăiate, altele comprimate, contractate. Fără să ne pese că fără ele riscăm ca povestea din spectacol să devină neinteligibilă? Ca să nu mai vorbesc despre faptul că, în anumite, situații intră în acțiune prevederile Legii Drepturilor de Autor.
Mai ordonă dl. ministru Gheorghiu să se evite prezența îndelungată pe scenă a artiștilor ce au depășit vârsta de 65 de ani. Asta înseamnă că îl scoatem de pe scenă pe Ion Caramitru din „Furtuna” și îi dăm rolul Prospero lui Emilian Mârnea, că George Mihăiță nu va mai avea voie să joace în „Revizorul” și că va fi suplinit de Lucian Ionescu, că Rodica Negrea va fi substituită în „Ținutul din miezul verii” de Alina Petrică, iar de mâine Eduard Trifa o va juca în travesti pe Aglae Duduleanu.
Bun. Am înghițit povestea cu jucatul în aer liber. Nu am vrut eu, un biet critic de teatru, să le stric artiștilor bucuria gândului că foarte curând se vor reîntâlni cu spectatorii și să spun că nu mai prea avem la dispoziție scene, spații de joc în aer liber. Că cele existente sunt fie părăginite, lipsite de dotări tehnice elementare, că reamenajarea lor ar presupune investiții majore, fie în proprietate privată. Iar închirierea lor costă. Că plata chiriei va exclude orice criteriu economic. Și că directorii sau, mă rog, managerii, trebuie să vegheze și la asta. Puține teatre au scene mobile ori săli precum cea numită Amfiteatru de la TNB sau șansa pe care pare să o aibă Odeon-ul a cărui Sală mare permite renunțarea la acoperiș.
Pe urmă, o analiză cât de cât lucidă ne arată și că Teatrele nu prea au, la ora actuală, spectacole apte a fi prezentate în aer liber. În teatrul românesc încă persistă moda scenografiilor luxuriante, foarte adesea chiar greoaie, valorate de ecleraje rafinate. Ele sunt parte din gramatica montării și nu se lasă îndepărtate cu una, cu două. Asta dacă mai înțelegem teatrul ca un produs estetic, și nu ca o shaorma cu de toate din care, la o adică, am putea elimina anumite ingrediente. Mai puțină ceapă, mai puține sărutări, economie de usturoi, extirparea actorilor „de vârstă”.
Vrem-nu vrem, un spectacol în aer liber nu poate începe înainte de ora 21. Au spectatorii dornici să le vadă cu ce se întoarce acasă dat fiind faptul că mai nicăieri în România întreprinderile de transport în comun nu le pun la dispoziție locuitorilor linii de noapte?
Prețurile mari ale benzinei și ale camerelor de hotel au descurajat punerile în scenă ale așa-numitelor „spectacole de turneu”. Care existau nu doar în perioada interbelică, ci și chiar vreo doi sau trei ani după 1989.
Bine ar fi fost ca factorii responsabili din domeniu să se fi gândit la toate acestea. Nu au făcut-o. După cum se vede, au emis ordine aberante. Doamne păzește și iartă!
