În zilele acestea lungi cât veacul, când ni se pare că mai avem de așteptat o veșnicie până la toamnă, atunci când măcar avem un licăr de speranță că s-ar putea, totuși, să ne întoarcem în sălile de teatru, UNITER a luat decizia de a pune la dispoziția celor interesați măcar o parte dintre scrierile care, de-a lungul timpului, au pătruns în selecția finală a concursului Piesa anului.
UNITER a editat în fiecare an piesa câștigătoare (o aștept și pe cea din 2019), în anii din urmă ea a intrat chiar în repertoriul Teatrului Național din București, însă de data aceasta se pare că devin accesibile publicului larg și celelalte scrieri care au părut juriului demne de a fi luate în seamă, adică măcar în bună parte pregătite pentru a trece proba de foc a scenei. Desigur, ar putea fi cum nu se poate mai interesant dacă, la finalul acestei operațiuni de restituire, poate chiar și de salvare, UNITER ne va spune de câte accesări a avut parte fiecare text. Ne-am putea face astfel o imagine, fie ea și parțială, a interesului pe care Teatrele, secretarii literari (o specie pe cale de dispariție), regizorii îl au sau măcar îl arată cu adevărat pentru dramaturgia românească.
Îndată după ce UNITER și-a anunțat decizia, pe rețele sociale am observat două feluri de reacții. Pun la o parte indiferența care nu are de ce să ne mire de vreme ce unii au edictat că viața a dovedit că se poate și fără teatru. Am în vedere doar satisfacția autorilor de literatură dramatică, ce speră ca măcar astfel să fie băgați și ei în seamă, și reacția de respingere concretizată în exclamația Doamne, iarăși dramaturgia românească!
Până în 1989, situația noii, ca și aceia a mai vechii dramaturgii românești era în bună parte reglementată. Nici ea nu putea scăpa mitologiei științifice a comunismului, despre care a scris profesorul Lucian Boia, și obsesiei planificării. Trebuia obligatoriu reprezentată, în procente de dinainte stabilite, nu exista proiect de repertoriu care să nu cuprindă măcar un titlu. Nu era vorba neapărat despre creațiile cele mai valoroase. Așa se face că, de la un moment dat încolo, deveniseră peste noapte, dramaturgi, tot felul de activiști de partid sau ofițeri ai Securității. Vă mai spun ceva astăzi nume precum Petre Ispas, Ioan Bălan, Elena și Nicolae Roșu? E drept, mai scăpau, totuși, și texte bune, mai vedeam și câte ceva de Marin Sorescu, D.R. Popescu, Iosif Naghiu, Dumitru Solomon, chiar și de Paul Everac, altminteri bun meseriaș, autor industrios care ne păcălea cu falsa lui îndrăzneală și disidență făcută cu voie de la Poliție. E drept, partidul devenise din ce în ce mai econom, își deschidea tot mai greu baierele pungii, plătea tot mai puțin pentru achiziția textelor, iar Tanti Ema (așa era numit glumeț tantiema, adică procentul din rețetă dat autorilor) tot mai strâmtorată. Doar vigilența revoluționară era în creștere.
După 1990, lucrurile s-au prezentat cu totul altfel. Unii (falși) dramaturgi români au fost pe bună dreptate goniți de pe scenă și uite așa s-a constituit o efemeră asociație Dragon, alții, din vechea generație, au continuat să scrie (Iosif Naghiu, Dumitru Solomon, chiar și D.R. Popescu, Radu F. Alexandru), au fost chiar și reprezentați, au apărut și nume noi. Precum Radu Macrinici, Alina Nelega, Vlad Zografi, Petre Barbu, Ștefan Caraman, Valentin Nicolau, mai încolo Gianina Cărbunariu, Maria Manolescu, Saviana Stănescu. Totuși, s-a vorbit despre criză, indiferență, sabotaj. O doză de adevăr era în strigătele de disperare ale scriitorilor de literatură dramatică, simptomatic în acest sens părându-mi-se faptul că de abia în 1998, un teatru, altminteri deschis la minte, precum Bulandra, a reprezentat un prim spectacol pe o piesă românească. Cel cu „Petru” de Vlad Zografi, în regia Cătălinei Buzoianu.
Nume noi apar și azi (Dan Oltean, Stela Giurgeanu), numai că iarăși apetitul este în scădere. Dramaturgia românească este destul de puțin jucată, nu se prea știe care îi va fi soarta odată pandemia încheiată, nu știu în ce măsură editurile șubrezite vor fi interesate să o publice, fiindcă nici până acum nu se vindea prea bine.
Ce aș vrea să spun? Ceva teribil de simplu. Că, înainte de a edicta că e bună sau proastă, literatură dramatică nouă românească trebuie cunoscută. Inițiativa UNITER înseamnă o astfel de ocazie. Totul e să avem și vrere pentru asta.
