Ștefan Lupu este unul dintre puținii actori care dansează și unul dintre puținii dansatori cu un monolog interior curat. Crede în libertatea mișcărilor, în creativitatea corpului, în limbajul firesc al gesturilor, iar pentru pictură și tandrețe în special, păstrează un colț intim. Este un artist complet și inepuizabil, cu un parcurs atât de inegal, în sensul frumos al cuvântului: actorie, dans, coregrafie și regie. În curând va prelua cursul de dans și expresivitate corporală la UNATC, unde va lucra cu studenții actori, încercând împreună să găsească puterea unui gest care să capete concretețe și coerență în scenă. Pentru el este importantă povestea, pe care o traduce în dans prin detalii, crochiuri, improvizații, fără să piardă din vedere libertatea sau emoția, poate două dintre valențele cele mai importante ale artei. Și dacă vreți să aflați ce înseamnă pentru el fericirea, cât de complicată e simplitatea, cum e să te întâlnești cu o vrăjitoare sau cine sunt Ștefain Trupu și Lupul moralist, aici stă scris totul! Pe Ștefan Lupu îl puteți vedea în: „Basma curată”, „Zic Zac”, „Nesomn” sau „Iarna” și a semnat regia spectacolelor: „Apa vie”, „Aglaja” sau „Scufița verde”.

Pentru un dansator, corpul e un simbol al sufletului, el se fluidizează, devine o formă de expresie, respectând totodată tăcerea. Una dintre valențele dansului, poate cea mai puternică, e tandrețea. Cât de importantă e tandrețea în mișcare? Dar pentru tine personal?

Tandrețea, e un cuvânt bun… Cred că pe partea de coregrafie m-a ajutat mult faptul că sunt actor. În momentul când n-am știut să traduc sau să tratez o colaborare cu un coregraf care-mi cerea ceva mai abstract sau niște lucruri pe care nu puteam să le înțeleg, le traduceam prin procesul de învățare al unui actor. Și asta e mișto, pentru că, lucrând, am înclinat cât mai mult spre ideea de gând, de monolog interior, de stare, de emoție, ca apoi toate să fie încorporate și traduse în mișcări, în dans. De aici probabil și emoția, și trandrețea pe care uneori le am în dans. Ca actor, lucrezi în principal cu sufletul, cu interiorul tău. Și asta mi se pare un avantaj, un lucru extrem de bun, pentru că deja există mulți dansatori care, deși tehnic sunt impecabili, sunt lipsiți de conținut, de profunzime. Există și mulți interpreți, actori complecși, moderni, dar care nu au conștiința corpului foarte bine dezvoltată, și atunci lipsește creativitatea, lipsește estetica corpului. Eu fiind actor și dezvoltându-mă totodată pe partea de dans, lucrez în dans cu gândurile actorului, cu emoția actorului și cred că e bine așa. Se pare că reușesc să transmit non-verbal emoția, povestea. Publicul simte la un anumit nivel că dincolo de dans există și altceva, care vine la nivel senzorial. Și chiar și eu, personal, cred că sunt tandru, deși uneori par rece sau închis sau poate arogant. Cred că sunt atât de sensibil, încât mi-e frică și pun un scut în jurul meu, și încă unul, și tot așa, ca niște foi de ceapă, și e cumva normal, toți facem asta. Dar deep inside sunt un sensibil și un om care se bazează pe emoție și pe tandrețe totodată. În dans și în teatru, peste tot în artă, de fapt, e nevoie de tandrețe, vulnerabilitate, emoție și sinceritate și îmi place să cred că le am pe toate, chiar dacă de multe ori pare, la repetiții sau în viața de zi cu zi, că sunt de neclintit. La scenă mă înmoi, mă fac mic ca un puișor și curge tandrețea! (râde)

Deși termenul coregrafie impune prin definiția lui o coerență și o rigoare a mișcărilor, ea e numită o artă a dansului, iar dansul, la rândul lui, exprimă libertate. Cum se compune și se descompune un dans în ochii unui coregraf? Cum treci de la instinct la libertate, apoi la rigoare?

Cred că, în primul rând, rigoarea vine din balet, iar dansul contemporan își găsește rădăcinile tot în balet, așa că automat e nevoie de precizie. Când ai o școală bună de dans, mai ales pe clasic, înseamnă că trebuie să fii extrem de riguros. Toate structurile pe care le compui împreună cu un coregraf se caracterizează prin exactitate, măsuri, cumva totul e matematic. Pe de altă parte, unul dintre termenii importanți care definesc dansul contemporan este libertatea. În combinația pe care eu o propun, cu privire la gândurile și emoțiile actorului, am nevoie de libertate în expresia corporală. Când dau frâu liber emoției, controlând totodată foarte bine corpul, sigur că dansul devine mult mai liber. Ce cred că e important, iar ce fac de obicei, pentru că sunt destul de atent la precizie, la structură, fiindcă mie îmi place partea tehnică și o dezvolt enorm în orice lucrez, e faptul că, după ce stabilesc baza, scheletul, să-i spunem, în momentul în care compun îmi permit să-mi urmez și instinctul, să mă duc mai departe cu detalii, cu crochiuri, să improvizez. Dacă acum câțiva ani eram foarte înrădăcinat în ideea de structură, după ce am prins mai mult curaj și am ieșit de mai multe ori la public, chiar și în spectacolele de text și de actorie, dar și în cele de dans, am început să-mi permit luxul de a mă juca pe scenă, de a găsi interpretări sau nuanțe diferite pe anumite replici. Sau chiar într-un solo, dau un exemplu, spectacolul „Nesomn”, care se joacă de 10 ani, la un moment dat m-am plictisit de aceeași schemă de lucru și am început să-mi nuanțez interpretarea și, astfel, de fiecare dată devenea un alt solo, un alt moment. Am reușit să scot niște lucruri bune din mine, având totodată conștiința publicului și fiind atent în fiecare secundă. Cred că în relația cu publicul funcționează extrem de bine instinctul. Doar așa pot să apară variațiunile pe aceeași temă, iar mie îmi plac din ce în ce mai mult. În ultima perioadă m-a încântat ideea de performance și cred că am curajul necesar, cred că sunt pregătit oricând, pentru orice, să dau drumul la improvizație!

Oare din instinct își întoarce un actor atenția spre dans? Să pornim de la Zic Zac.

Înainte de colaborarea cu Andrea Gavriliu la „Zic Zac”, făcusem un spectacol tot la facultate, „Hail love” se numea, un spectacol de master. Eu făceam parte deja din trupa lui Gigi Căciuleanu atunci, deci cochetasem mult cu ideea de dans, de dans contemporan. Căciuleanu făcuse în perioada aceea Caragiale pe dans, un colaj din operele cunoscute ale acestuia, traduse în dans. În trupă, doar fetele erau dansatoare, iar noi, restul băieților, eram la bază actori, cumva mai talentați pe zona de mișcare, să zicem. În cazul meu, cred că a acționat un instinct care m-a îndreptat spre dans, pornind de la ideea că un actor modern, bun trebuie să știe să își conștientizeze corpul, să cânte, să facă cel puțin două chestii foarte bine dincolo de actorie. Eu am simțit instinctiv apropierea de dans, și din hobby, din pasiune am început să colaborez și să am proiecte specifice pe dans, asta în paralel cu actoria, până în punctul în care oamenii au ajuns să mă întrebe ce sunt: dansator sau actor? (râde) Și asta m-a bucurat enorm, că lumea mă percepea și așa. Cred că a existat dintotdeauna în mine dorința de a mă exprima fizic, chiar dacă până pe la 18 ani n-am dansat. Am făcut mult sport, dar asta e cu totul altceva. Când mi-am dat seama cât de bine se împletesc dansul și actoria, că pot să fiu creativ într-un fel absolut nou pentru mine, am zis să încerc. Acum, când mă duc să dau un casting sau să lucrez cu cineva, oamenii care nu sunt pe zona de mișcare vin și se „plâng” că îi doare spatele sau genunchiul, și eu zâmbesc, fiindcă din start ei cred că îi voi pune să danseze. Eu am nevoie în primul rând de rol, de text, de situație și abia apoi vedem ce se poate întâmpla pe partea fizică (râde). Eu sunt actor și gândesc ca un actor, nu vreau să chinui pe nimeni, mă adaptez la corpul fiecăruia și la posibilitățile pe care le are corpul fiecăruia. Și am avut parte de multe surprize. De exemplu, doi actori foarte faini, Liviu Romanescu și Denisa Nicolae, care, deși nu conștientizează încă, s-au dezvoltat pe partea de mișcare enorm într-o lună și jumătate cât am apucat să lucrăm împreună acum, la „Fake it till you make it”, un spectacol în regia lui Tudor Lucanu. Sunt foarte aproape de ideea de dansatori și o să vedeți asta în spectacol!

Când ne gândim la coregrafie, primul impuls e să ne imaginăm un ansamblu de mișcări la unison, niște similitudini. Este simetria opusul libertății în dansul contemporan? Putem pune problema și așa?

Partea de sincroane și de canoane, de structură, apropo de ce am vorbit mai devreme, definește foarte bine ideea de dans și tot ce înseamnă el. În momentul în care vezi dans sau participi la o coregrafie ca interpret într-un spectacol, de obicei se lucrează mult pe partea de similitudini, de numărătoare, de măsuri. Odată cu asta, de multe ori intervine și ideea de simetrie, dar eu cred că simetria în teatru doare, însă ăsta e punctul meu de vedere, o atitudine pe care probabil am dobândit-o de la profesorul meu sau de la oamenii importanți cu care am lucrat. Am ajuns la concluzia că simetria, într-adevăr, nu este tocmai potrivită, atât pe partea de decor, cât și în ceea ce privește corpul. Eu cred foarte mult în asimetrie. Pentru că am făcut de-a lungul timpului multe sincroane și canoane și cumva m-am plictisit de ele, cred mult mai mult în ideea de libertate.

Odată cu ordonarea tuturor mișcărilor de dans, ai început să așezi și amănuntele unui spectacol. De ce regie? S-a transferat disciplina din dans în regizarea, construcția de la zero a unui spectacol?

Pe scurt, parcursul meu este următorul: actor, apoi dansator și ulterior coregraf, deși este un cuvânt cam mare. Eu am început pe partea de coregrafie cu mișcare scenică, cu două bătăi, două piruete și un dănsuleț, pe un jingle scurt, o ciupeală practic (râde). În câțiva ani am început să semnez coregrafii în spectacole mai complexe, producții cu actori mulți, regizori mari. Apoi, aproape la fel de instictiv probabil, am vrut să încerc să văd cum este să coordonezi din exterior nu numai dansul, ci și partea de întreg, de situație, de text. Mi-am asumat curajul de a regiza spectacole, deși mi-a fost teamă, recunosc. Până să apuc să semnez prima regie, făcusem totuși „Zic Zac” cu Andrea Gavriliu și „Hail love” cu Galea Bobeicu, apoi am lucrat ca asistent universitar alături de Mihai Gruia Sandu, iar asta m-a ajutat enorm, pentru că am avut libertatea totală să lucrez cu oamenii. Pentru că eram la Commedia dell’Arte, ceea ce înseamnă până la urmă actorie cu dans, evidențierea unui limbaj corporal foarte expresiv, am stat și am exersat patru ani în facultate, făcând asistență. A trebuit să coordonez spectacole de master și așa m-am obișnuit cu actorii, am învățat să lucrez eu cu ei. Mi-am dat seama că se poate, că știu ce am de făcut. În continuare trebuie să am curaj și să-mi asum că o să fac de acum încolo și regie. Primul spectacol al meu a fost „Aglaja” și chiar a avut succes la public, oamenii s-au bucurat, iar din punct de vedere regizoral nu am primit feedback-uri negative, cum că n-ar fi coerent sau limpede. Totodată, mi s-a părut mai onest să semnez eu coregrafia în spectacolele pe care le fac, pentru că știu exact ce-mi doresc și, dacă merg pe o direcție destul de concretă, atunci și coregrafia, și regia se împletesc frumos.

Corp – întreg anatomic și funcțional. Trup – un corp foarte intim. Tu ce alegi? Te-ai supărat vreodată pe corpul tău?

Aș alege trup. Probabil nu întâmplător mi se mai spune și Ștefain Trupu! (râde) Dar revenind, sigur, ambele există în mintea mea într-o egală măsură, și trupul, și corpul sunt poate la fel de importante, dar, mai ales în teatru, cred mult în emoție, la fel și în teatrul-dans, unde mi se par esențiale povestea, situația, abordarea părții coregrafice prin intermediul tandreții, al trupului cu toată expresivitatea lui. Da, e o legătură mai intimă. Și ca să-ți răspund cu totul la întrebare, da, m-am și supărat, dar cred că m-am supărat mai mult pe mine, iar corpul meu a avut de suferit. Pentru că sunt perfecționist, au existat momente în care am încercat de multe ori tot felul de mișcări ceva mai dificile din punct de vedere tehnic și așa am avut umărul dislocat, genunchiul rănit, degetele de la picior… nu mai spun (râde). Am tot căzut pe scenă încercând să fac lucruri, fiindcă doar dacă încerci reușești la un moment dat să și ajungi în punctul în care îți dorești. La fel mi s-a întâmplat și cu picioroangele, fiindcă până să învăț, până să ajung să fiu foarte stabil pe ele, am căzut de câteva ori. Iar de pe cele clasice te duci în neștire de la un metru și ceva în ce direcție dorește echilibrul corpului tău sau… cel de sus! (râde)În loc să îmi conștientizez și să am grijă de corpul meu, să încerc mișcările cu mai multă precauție, am forțat uneori lucrurile din dorința de a face și, evident, nu întotdeauna gleznele au fost de acord cu mine, nici ligamentele, uneori nici mâinile. Sunt niște obstacole pe care le treci doar atunci când înțelegi cum funcționează corpul, toată structura lui, și vezi până în ce punct poți să mergi, încât să nu te rănești. Știu că la un moment dat aveam un truc cu un scaun într-un spectacol. N-am fost atent o clipă, am căzut și mi-a sărit un disc dintre vertebre. Țin minte că înainte de spectacol a venit la mine o „vrăjitoare” (cu vrăji pozitive, se înțelege – râde), căreia îi mulțumesc din suflet că a apărut. M-a apăsat într-un fel între omoplați și m-a ridicat în picioare. Nu-mi venea să cred că a reușit, fiindcă până atunci nu puteam să merg, nu puteam nici să calc. Nu o să uit niciodată ce mi-a zis doamna Luceta, fiindcă așa o cheamă, îmi amintesc și acum cuvintele ei: Vrei să nu fii în stare să-ți iei nevasta în brațe și s-o treci pragul? Când am făcut eu legătura cu viața și cu ce se întâmplă, de fapt, în realitate, m-am speriat și de atunci chiar sunt mai liniștit, mai precaut (râde). Chiar și când mă duc la piață să iau cartofi, legume, mă gândesc foarte atent cum ridic pungile. Bine măcar că nu fac piața foarte des!

Întotdeauna ți-ai îndreptat atenția și spre tineri, ți-a plăcut să împărtășești, să transmiți, să cunoști și tu, la rândul tău, prin ei. E o nevoie? O terapie?

Nu este o terapie, deși poate să devină într-un anumit punct, dar nu am gândit-o niciodată așa, ci pur și simplu am încercat, și în continuare fac asta, să experimentez. Am lucrat în tabere pentru copii cu vârste cuprinse între 6 și 18 ani și a fost o experiență extraordinară, mi-a plăcut enorm. În urma acestor întâlniri se petrece un schimb foarte interesant de lucruri noi. Poate mă plictisesc repede, poate ăsta e unul dintre motivele pentru care am spus că vreau și dans, dar vreau și coregrafie, și regie, și acum cursuri. Poate mâine-poimâine vreau să fiu și director de teatru. (râde) Deșiii, dacă aș fi, aș face o super treabă într-un teatru, aș crea un nucleu independent unde aș crește o trupă foarte bună. Dar revenind la subiectul cu copiii, pentru că îmi place să experimentez, să cercetez orice are legătură cu teatrul și nu numai, mi s-a oferit ocazia să lucrez cu tineri și m-am bucurat tare, pentru că îmi dau seama că generația care vine după noi e foarte smart, sunt niște copii faini, știu să vorbească, știu să asculte, știu să comunice, au păreri și nu se feresc să le spună. Vibrația lor, energia și disponibilitatea lor de a face teatru, în contexte de genul acesta, sunt senzaționale. Sunt talentați, vorbesc engleză extrem de bine, iar pe partea de tehnică mă ajutau și pe mine, știau ce să facă cu două fire, o mufă și tot așa. Aproape că mă simțeam bătrân pe lângă ei. (râde) Am simțit că am primit enorm din partea lor și îmi place fluxul ăsta, să ofer eu ceva, apoi să primesc în schimb altceva de la ei. Ei mă admiră, sunt atenți, sunt ca niște bureței, absorb toate informațiile. Evident, și mie îmi place să mă aud vorbind din când în când (!), dar încerc să dau tot ce am mai bun, sunt un om deschis și din partea lor am simțit o sinceritate care m-a emoționat. Tocmai de aceea, când le vorbesc, îi încurajez să facă ce le place, să se pregătească bine pentru facultatea la care vor să intre. Tot timpul încerc să le dau un sfat prietenesc, dar matur, pe care poate nu-l primesc din partea părinților, ei sunt mai practici cumva. Simt că am o datorie morală față de ei și îi sfătuiesc fără nicio rezervă să aibă curaj și încredere, să îndrăznească, să se lupte pentru dorința lor de a deveni arhitecți, medici, actori, orice. Cred că e extraordinar dacă reușesc să schimb în ei măcar un lucru micuț, la nivel de gândire, ceva care să fie constructiv, să-i ajute în drumul pe care și-l aleg, poate nu imediat, dar peste ani… Lupul moralist! (râde)

Când înveți pe cineva să danseze, ce exersezi mai mult: răbdarea sau mișcarea?

E puțin din amândouă. Dacă înveți pe cineva să danseze, înseamnă că până atunci nu prea a făcut asta și, astfel, trebuie luat de la zero, trebuie creată o bază, un schelet de mișcări. În cadrul unui workshop sunt doar câteva întâlniri, foarte puține ore, dar trebuie stabilită o structură clară de la care să pornim și abia apoi vin răbdarea, exercițiul. Și unii n-au curaj, nu știu încotro s-o apuce, se blochează fizic. Eu încerc de fiecare dată să-i păcălesc foarte constructiv și să-i duc în punctul unde trebuie, să nu mai aibă conștiința corpului, a ridicolului. În primul rând îți trebuie o coerență a gândurilor și apoi vine mișcarea propriu-zisă. Bineînțeles, chiar și în actorie, la început te simți penibil fiind atât de expus, dar pentru o secundă trebuie să ieși în exterior, să te uiți la tine și să spui: Sunt penibil. O să încerc să fiu și mai penibil de atât, mulțumesc! (râde) Asta până ajungi să treci peste povestea cu ridicolul și să-ți asumi rolul tău pe scenă. Într-un curs de câteva zile sau câteva săptămâni e destul de dificil să depășești frica, dar se poate, trebuie răbdare, iată! Și doar prin muncă ajungi să ai și coerență, și expresivitate în mișcare.

Știu că în curând vei începe să predai cursul de dans la UNATC, unde vei lucra cu studenții actori pe mișcare, pe limbajul corpului. E o veste minunată! Cum vor arăta dansul instituționalizat și discuțiile din jurul lui? Ce crezi că o să se schimbe în discursul tău?

Da, voi începe să predau. Acum ne gândim la un titlu care să înglobeze tot ce înseamnă suportul de curs. Trebuie să alcătuiesc mai întâi o foaie de disciplină ca să-mi fie mie foarte clar ce va trebui să fac. Eu am ținut multe workshopuri până acum și nu cred în ideea că discursul meu se va instituționaliza cumva într-un context mai oficial, mesajul rămâne același. Pentru mine, oamenii sunt egali, și când lucrez cu amatorii, și când lucrez cu profeșioniștii. Sigur, exemplific la un alt nivel, dar discursul e același. Ce cred că e bine în ceea ce privește coordonarea acestui curs despre limbajul corporal, expresiv al actorului e faptul că vin cu o serie de metode noi, cu o altă vibrație și o altă forță, care nu fac altceva decât să le deschidă mintea și să-i oblige din punct de vedere profesional să se dezvolte mai bine. Într-adevăr, în ultimele generații, multă lume s-a plâns de faptul că actorii nu sunt pregătiți în zona de mișcare, de dans, și tocmai de aceea m-am simțit obligat să accept să intru în facultate și să las ceva în urma mea. O să fiu probabil destul de dur dacă va fi nevoie, dar duritatea asta nu face altceva decât să-i responsabilizeze, să-i disciplineze și să-i ajute să înțeleagă, în acești trei ani de facultate, cam cum gândește un actor din punct de vedere al dansului, al mișcării scenice, cum reușește un actor să-și găsească un gest în scenă care să fie puternic, coerent, concret, apoi să ajungă să stăpânească mișcarea scenică, care e departe încă de dansul propriu-zis. De-a lungul timpului, eu mi-am format un ritm al meu de încălzire, am niște metode, câteva elemente specifice și o să încerc să le ofer cât mai mult, încât să devină stăpâni pe povestea asta, care cred că o să le placă.

Cum sunt primite spectacolele de dans contemporan în România? Există o promovare specifică în zona asta?

Din păcate, în România nu prea există dansul contemporan. La cât de mare este Bucureștiul și având în vedere că e o capitală europeană, ar trebui și aici să existe mai multă activitate în zona asta, să fie de cel puțin două ori mai vizibil și mai prezent decât e acum. Există doar câteva centre de dans, Centrul Național al Dansului sau Linotipul, dar se dansează foarte puțin și publicul nu înțelege, pentru că nu are cultura sau obișnuința dansului. E păcat. În școlile de tradiție din Europa, în universități, artiștii deja lucrează pe metode noi de dans contemporan, caută fel și fel de elemente, sunt interesați de zona aceasta. Dar în România lucrurile se întâmplă mult mai târziu, e un decalaj enorm, și tocmai de aceea dansul contemporan încă se zbate să-și creeze un drum al lui sau, cel puțin, să supraviețuiască, să respire un aer propriu. Prin toate workshop-urile pe care le-am făcut de mișcare am încercat să deschid cât mai multe uși, să cresc numărul doritorilor și să schimb mentalitatea sau raportul față de această artă. Cred că sunt din ce în ce mai mulți oameni care vor să facă dans contemporan, dar, din păcate, nu e o acțiune susținută. S-au creat grupuri mici, care se zbat să obțină fel și fel de finanțări pentru spectacole de dans și e greu, dar și trist în același timp, pentru că, aproape firesc, oamenii resping ceea ce nu știu sau ceea ce nu înțeleg. În România, dansul contemporan reprezintă un limbaj nou, pe care oamenii nu știu cum să-l traducă. Ca să-l înțeleagă, e nevoie de mai multe spectacole de acest gen, doar așa publicul crește și se familiarizează cu ceva nou.

Cum ai descrie timpul pe care îl petreci desenând? Are el o valoare terapeutică, așa cum au, poate, jurnalele? E o muncă individuală, tu cu tine însuți, departe de haosul întâlnirilor, al repetițiilor, al cursurilor…

Spre surprinderea mea, în momentul în care pictez, mă detașez complet de tot ce înseamnă cotidian sau prezent. Cu siguranță are și o dimensiune terapeutică pe undeva, poate nici nu o conștientizez, dar atât de puternic intru în transă, încât simt că nimic altceva nu mai contează. Mă simt bine, liniștit. Totodată, în ceea ce mă privește, desenul e extraordinar de important și pentru partea de coregrafie. Am început efectiv să-mi desenez mișcările. Dacă imaginea din mintea mea este un copac cu șapte crengi, cincisprezece flori și două păsări, un cuib și un iepuraș lângă, le dansez jucându-le pe toate. Dacă imaginea e foarte clară și gândul e coerent, pot să desenez și să dansez un întreg peisaj. Liniile, formele, îmbinările, profunzimea și echilibrul dintr-o imagine, toate le traduc în dans. Asta mă ajută enorm. Eu desenz de când eram copil. Și mama desena. Ea a avut planuri mărețe, dar din păcate nu a reușit să ajungă la o facultate de profil. Însă în anii ‘70, când toată lumea era arzătoare, energică, dedicată, ea avea pasiunea asta și am găsit niște desene de-ale ei, din acea perioadă, absolut extraordinare. Răsfoind de mic blocurile de desen ale mamei, cred că am preluat ceva din talentul ei sau, cel puțin, din interesul ei pentru această artă. Cred că a existat un soi de mimesis, care în timp m-a ajutat să dezvolt eu o pasiune pentru asta, să înțeleg proporțiile, de unde cade lumina etc. Sigur, sunt un pictor amator, dar e important că mă ajută.

Spune-mi o poveste despre fericire.

Fericirea… e o temă grea, dar frumoasă, despre care poți să vorbești zile întregi, dar despre care nu poți să spui exact ce reprezintă. Eu cred mai degrabă într-o stare de bine. Sunt mici lucruri în viață care te înalță, o repetiție bună, un workshop cu o vibrație plăcută, și de multe ori ești tentat atunci să pui semnul egal între ce simți și fericirea propriu-zisă. Cred că suntem și influențați greșit de o societate care vinde ideea de fericire, de frumusețe, de bunăstare, astfel încât ajungem să nu ne mai cunoaștem reperele. Pentru mine, fericirea e în lucrurile simple, dar e extrem de greu să ajungi la simplitate. După ce am stat două luni în casă din cauza pandemiei, am ieșit în parc și nu-mi venea să cred cât de bucuros eram să mă aflu lângă un copac. Nici nu m-a mai interesat că atunci când m-am așezat pe iarbă erau niște gâlme în pământul tare. Mi s-a pus o buburuză pe mână, m-am jucat cu ea și parcă eram un copil venit dintr-o încăpere mică și neagră, care conștientizează în sfârșit ce-i în jurul lui. Am simțit o tristețe atât de fericită… uite că există și momente în viață când îți dai seama că lucrurile simple sunt cele mai adevărate și cele mai valoroase, iar fericirea cred că de aici își trage rădăcinile. Dar din păcate intrăm în vria asta care se numește București, ne pierdem în muncă și uităm care sunt lucrurile mici care ne fac fericiți, uităm să avem grijă de noi, nu mai știm ce ne dorim cu adevărat…

Foto: Mihaela Tulea