Câteva luni nu par cine-ştie ce. Martie, aprilie, mai, iunie, iulie, august. Un răstimp destul de scurt. Depinde, însă, care e reperul în a calcula lungimea unei durate. Nuanţele fac mereu diferenţa, iar atenţia pe care o acorzi micilor detalii te poate conduce la percepţii diferite ale aceluiaşi fapt. Perioada în care accesul publicului la evenimente culturale a fost restricţionat, diminuat şi condiţionat poate părea, însă, periculos de lungă dacă trecem de suprafaţa cochetăriilor şi a răsfăţurilor.

Perspectiva artiştilor e din ce în ce mai lamentată. Spaima ia amploare în faţa unui viitor în care pot părea nu doar irelevanţi, ci inutili. În ultimele luni aşa au fost trataţi din cauza aroganţei şi infatuării unui sistem social putred de la vârf şi până tălpi, total depăşit de realitate, care pur şi simplu funcţionează pe avarii, ca o Roată de Pompieri ce se chinuie să stingă focuri pe care nu le ţin sub control, fără a fi capabili să determine cauza pentru care tot oraşul e incendiat. Dacă se prelungeşte această stare de insecuritate socială, de incertitudine perpetuă, e foarte posibil ca acelaşi sistem în degringoladă, ocupat, într-adevăr şi cu marile ameninţări reale, dar şi cu marile interese de culise, să uite cu desăvârşire de un întreg segment al propriei constituiri. E ca şi cum un om care suferă de inimă şi trebuie să facă operaţii complicate pe cord pentru a supravieţui nu îşi mai taie unghiile, nu se mai spală pe dinţi, nu se mai piaptănă, iese dezbrăcat pe stradă şi nu mai bea nici apă. E absurd să te prefaci că uiţi sau treci cu vederea părţi componente ale aceluiaşi organism.

Aşadar, micile alinturi dramatice de acum câteva luni, declaraţiile romanţate despre dorul de scenă şi nevoia de aplauze se transformă pe zi ce trece într-o frică mult mai periculoasă pe termen lung. E frica zilei de mâine. Concretă şi fără niciun artificiu estetic. Aşadar, e firesc să se înmulţească iniţiativele pertinente, cererile de redeschide a sălilor de spectacol, apelurile şi scrisorile cu multe semnături. Frica de a nu mai putea să îţi întreţii familia poate fi mai înspăimântătoare decât frica de un virus invizibil de care poate ai noroc şi scapi.

Perspectiva spectatorilor, însă, e mai puţin fatalistă. Am observat cu toţii, oricât de împătimiţi de spectacole am fi, prin propria experienţă a ultimelor luni, că putem trăi fără teatru. Rămâne, însă, răspunsul devenit anecdotic: „Da, se poate trăi fără teatru. Dar nu merită”. Extrapolând această metaforă la situaţia actuală, avem imaginea corectă a impactului lipsei acestor evenimente trecute cu vederea de autorităţile ocupate cu multe probleme reale, dar şi cu multe probleme obscure. A exista, doar, nu înseamnă a trăi. Poţi rezista chiar şi închis în casă, singur în faţa unor ecrane, fără niciun contact fizic, cu provizii stivuite prin casă, cu ştiri care te ţin captiv al unui spaţiu restrâns şi al propriei frici care te reduce la un organism viu a cărui singură raţiune este aceea de a omorî timpul. Într-o oarecare măsură am trecut deja prin asta. Şi ne-am conformat cuminţi, de frică – fie ea de boală, de moarte sau de amenzi şi autorităţi. Dar odată ce pericolul cel mare devine controlabil şi se descoperă mijloace prin care se poate diminua, estompa şi chiar evita, e absurd să continuăm să rămânem prizonieri în acelaşi cerc vicios al fricilor. Odată ce e suficient de sigur să trăim şi nu doar să existăm, resimţim ca absurdă lipsa unor activităţi care fac parte din normalitatea socială.

Din prima zi în care au fost posibile evenimentele în aer liber, cu toate măsurile de protecţie respectate, scaunele din parcuri, amfiteatre în aer liber, colţuri de poieni, terase şi spaţii improvizate s-au ocupat. Artiştii care continuă să ceară revenirea la un program constant nu o fac doar de dragul propriei arte. Spectatorii nu au dispărut peste noapte odată cu pandemia. Există şi vor să aibă ocazia de a se bucura de lucruri simple, normale, care să le ofere sentimentul unei existenţe mai bogate decât cea redusă la numărarea cazurilor noi de Covid-19.

Exemplele cu alt fel de activităţi deja reluate în spaţii închise şi cu teatrele din alte ţări care deja au activitatea adaptată la cerinţele acestei situaţii ce se prelungeşte şi ne devine normalitate sunt ştiute şi comentate. Pentru ca ele să devină probe ale apărării şi să lucreze în beneficiul cauzei mai e nevoie de o nuanţă: ar trebui ca decidenţii să admită că teatrele din ţară sunt măcar la fel de relevante precum sălile de jocuri de noroc, la fel de necesare precum mijloacele de transport în comun şi, în egală măsură, că ei, cei care decid şi conduc, sunt la fel de capabili precum omologii lor din alte ţări. Atunci, poate, s-ar putea face mai mult decât o ridicare din umeri însoţită de jumătăţi de angajamente pe termen indefinit. De fapt, nu problemele reale şi grave sunt cele care împiedică revenirea în sălile de spectacol, păstrând toate măsurile de siguranţă medicală, ci problemele obscure, de fond, ale unui sistem putred de la vârf şi până în tălpi.