Aşa cum ştim că femeile cu părul ondulat l-ar prefera drept şi cele cu părul drept ar da orice pentru câţiva cârlionţi, ştim şi că viaţa fără un strop de conflict ne-ar fi cam plicticoasă. E parcă în firea omului să găsească un oarece inconvenient, să scotocească după o umbră de nefericire chiar şi în cele mai plăcute momente ale vieţii. Dacă totul ar merge ca pe roate, dacă am trăi într-un Eden al lipsei de griji şi al păcii eterne, ne-am speria îngrozitor într-o bună dimineaţă de toată perfecţiunea asta şi precis am isca un scandal măcar pentru puţină diversitate. Aşadar, nu e nimic în neregulă cu diferenţa de opinii, cu părerile divergente şi chiar cu bătăliile în toată regula. E firesc. E uman. Când se exagerează, ca în orice dezechilibru, se pică pe panta penibilului, derizoriului şi inutilului. Dar, până când nu se umplu paharele cu picăturile finale şi nu se varsă tot conţinutul de măscări şi lamentaţii, nu e niciun motiv de scandalizare în faţa scandalurilor mai mult sau mai puţin serioase, mai mult sau mai puţin fireşti, mai mult sau mai puţin inventate sau închipuite.

An de an, pe la început de toamnă, se reia discuţia deja obosită şi obositoare a „supremaţiei” uneia sau alteia dintre școlile de actorie. Ba Clujul e mai bun! Ba Bucureştiul! De parcă doar la Cluj şi la Bucureşti ar exista facultăţi de teatru. Mai sunt încă multe. Şi la Iaşi, şi la Craiova, şi la Târgu-Mureş, şi la Sibiu, şi la Constanţa, şi la Galaţi, şi la Piteşti şi unde încă poate mai sunt. Şi talent există, slavă Domnului în toată patria, că doar măcar cu acest adevăr general valabil suntem cu toţii de acord. În general artiştii declară sus şi tare că nu cred în clasamente şi, cu modestie mai jucată, mai falsă ori chiar adevărată, susţin că premiile sunt doar întâmplări de care se bucură pe moment şi că nu ţin cont de ele; ei joacă pentru public şi aplauze şi nu cred nici în cronici, nici în părerile criticilor de teatru. Şi bine fac. Atâta timp cât o fac din suflet şi cu sinceritate.

Când vine vorba, însă, de „cea mai bună şcoală de actorie din ţară” deodată optica se schimbă. Şi clasamentele capătă mare preţ şi numerele vorbesc de la sine şi dă-i şi luptă, neicuşorule, în procente şi candidaţi şi premii ale absolvenţilor şi, şi, şi. Prestigiul universitar este, se pare, o broşă pe care mulţi o râvnesc la butonieră. Şi, culmea, de cele mai multe ori nu cei care muncesc întru făurirea ei o râvnesc; nu pedagogii dedicaţi a căror muncă aduce faima şcolilor, nu meseriaşii care formează caractere umane şi artistice. Ei sunt numele de pe lista cu mulţumiri, în cel mai bun caz. Broşa e prinsă pe copertele rapoartelor, pusă în colţul paginilor de prezentare care le promit candidaţilor succesul garantat, iar acul său e folosit în mod stupid să înţepe pe pagini de socializare, pe la mese de „prieteni”, pe la cabine, prin foaiere, evident, în glumă doar.

Nu e niciun război al rozelor. Nu e nimic nobil în aceste infatuări pe care, iarăşi, culmea, nu le adoptă nominal cei care, in extremis, ar fi îndreptăţiţi să le afişeze. In corpore, toată şcoala ardeleană sau unatc-iştii iau prin atingere din faima sau gloria colegilor care au demonstrat ceva într-un anume context, la un anumit moment. Teatrul nu se joacă la modul general. Fiecare semnează în dreptul lui. Şi aşa cum nu există termometru de talent, însă şansa e uneori cea mai importantă calitate, e foarte posibil ca ceea ce e azi, mâine să dispară şi să fie înlocuit fix cu opusul său. Gloria aceea a Ninei, aceea neimportantă în comparaţie cu puterea de a îndura de care râd mai toţi superior, gloria aceea efemeră pare a fi raţiunea de a exista a celor ce compară şi se îmbracă în costumul de paradă, cu toate medaliile şi fireturile.

Adevărata generozitate, nu cea trâmbiţată în declaraţii-clişeu, e aceea de a te bucura să oferi şi atunci când nu e niciun reflector aprins. Aşa o fac cei care manufacturează broşele. Şi ce frumoase mai sunt – şi la Cluj şi la Bucureşti. Izbânzile sunt personale, lacrimile curg doar pe obrazul tău. Deşi cu toţii auzim aplauzele, doar cei ce le merită le primesc. Seriozitatea şi expresivitatea actorilor de la Cluj merită aplauze. Emoţia şi ludicul actorilor de la UNATC merită aplauze. Aşa cum merită fiecare actriţă sau actor ce izbuteşte un rol, absolvind la Sibiu, la Târgu-Mureş, la Piteşti, la Galaţi, la Iaşi, la Craiova, la Constanţa, la Hyperion, la Timişoara, la Londra, la Paris, la Moscova, la Berlin, la Tokyo, la New York…

Actori buni sunt din belşug. Tineri actori care să „ia locul generaţiilor de aur”, aşa cum o râvnesc nostalgicii care încă nu i-au cunoscut, sunt pe alese. Şi chiar dacă nu se mai înghesuie în cutiuţele etichetelor cu titluri înzorzonate cu metale care mai de care mai preţioase, au toate atu-urile pentru a demonstra că nu e nevoie de niciun renume pentru a face performanţă. Şcoli de teatru bune sunt şi ele. Profesori – mentori care să inspire şi să construiască personalităţi artistice şi oameni de caracter – sunt şi ei. De ce e nevoie de clasamente şi procente şi tabele şi orgolii gonflate? Concurenţa e benefică până la un punct. Într-o realitate normală, în care frica zilei de mâine – frica la propriu a scadenţelor scrise pe facturi şi a grijilor care nu au nici de-a face cu arta – ar fi doar un subiect pentru o nouă povestire, competiţia ar avea o altă miză. Sistemul de valori, sistemul de non-valori în care trăim, însă, deranjează puţin firescul şi pune alte accente în fraze şi în vieţi.

Actori de pretutindei, colegi, artişti – Hamlet e tot student la Wittenberg, iar surorile lui Cehov tot la Moscova vor să ajungă, indiferent dacă cei care îi joacă au absolvit acolo, sau acolo, sau dincolo. Pe scenă importante sunt personajele şi povestea lor. Restul e… viaţă.