Creierul uman cuprinde în medie cam 200 de miliarde de celule nervoase, acestea potrivindu-se unele cu altele prin sute de miliarde de sinapse. Sinapsele, niște microprocesoare care stabilesc legături unice între neuroni, ajung să depășească numeric stelele care se găsesc în 1500 de galaxii de mărimea Căii Lactee, și asta doar în cortex, adică în scoarța cerebrală. Cam de tot atâtea ori îmi revine mie în minte o replică a lui Ionuț Grama din „Refugiul”, care a rămas spânzurată de câțiva ani între două gânduri: „Iris, Dumnezeu e ceea ce simțim atunci când suntem împreună.”

Atunci am înțeles că religia poate fi o formă de artă, asta dacă-i găsești tonalitatea potrivită. Că teatrul e mai mult decât credință, e între psihoză și nevroză, între alb și negru, e în toate nuanțele de mijloc, aliniate pe un spectru infinit, în funcție de cum cade lumina într-o anume zi. Într-o anume zi în care tu, ca spectator, poți cuprinde cu sufletul doar 5 sau 10 sau 50% din cât îți poate oferi un spectacol. Magia, acest cuvânt „tocit”, dar cum am putea să-i spunem altfel, se petrece mai ales atunci când revezi același spectacol și poți cuprinde dintr-odată, cu același suflet, sau poate ușor modificat, 95 sau 90 sau celălalt 50%. Când simți o furnicătură discretă când alte sinapse își întind ambele brațe între alte două celule nervoase, construind o cu totul altă relație unică. Unicitate. Singularitate. Oare asta se produce între spectatori și actori? Miliarde de sinapse? Dacă băiatul care se ocupă de light-design ar pune o lumină roșie în sală, s-ar vedea ca o întreagă rețea emoțională? Poate că da. Eu cred că da.

Și cum ar arăta teatrul, dacă nu s-ar da pe „un leu minutul de singurătate”, într-un tramvai scos din funcțiune, care servește drept scenă în drumul spre Rășinari? Când Florin Coșuleț, uitându-se în ochii mei, a rostit: „Arta Popescu, moartea mea din flori…” Și eu am plâns mai tare, speriată că voi rămâne gravidă cu lacrimi, asemenea Artei, care-l punea pe Cristian Popescu să plângă în ea toată noaptea. Dacă băiatul de la sunet ar fi dat atunci volumul la maxim, toate gândurile noastre ar fi interferat într-o cacofonie asurzitoare și din microfoane o voce plată ar fi bubuit: „Vă rugăm să închideți telefoanele și să vă deschideți sufletul pe toată durata spectacolului”. Am procedat ascultătoare întocmai și, printr-o răsturnare absurdă de situație, am simțit că iubesc și că sufăr la egalitate. Am coborât din tramvai împinsă de bătăile inimii celorlalți spectatori, 6-7 bătăi în plus la fiecare femeie, pentru că așa a hotărât biologia. Am coborât și femeie, și bărbat, eram în același timp și Arta Popescu, și Cristian Popescu, și linia tramvaiului, al cărei capăt nu am încercat niciodată să mi-l imaginez tăiat brusc. Dacă ar fi să exagerez, aș spune că n-aș fi eu în totalitate fără „Un tramvai numit Popescu”, iar dacă aș fi sinceră, aș spune că e unul dintre cele mai sensibile spectacole la care am fost vreodată, imposibil de uitat. Atunci, de ce teatru? Pentru expresie, emoție, libertate și puțină nebunie.

Pentru „Maldita primavera”, la o petrecere de aniversare și de înmormântare, unde Pippo Delbono, cu vocea lui caldă, liniștitoare spune că nu a existat pe lume nicio durere atât de mare după care să nu vină bucuria, așa cum după iarnă vine negreșit primăvara. Cum nu a existat niciun spectacol în viața mea care să se compare cu ce am trăit în acea seară la Sibiu, la Fabrica de Cultură, când mi-am dat seama că teatrul poate să nu mintă, să nu se ascundă în spatele poveștii, că teatrul te face să îngenunchezi în fața a ceea ce nu poți înțelege, că te învață să aștepți fără să aștepți nimic. Că fără teatru am trăi pe o singură scenă, într-o singură viață. Am fi niște oameni fără curiozități vii, fără nevoia de a ne recunoaște micile frici sau certitudini în vocea altcuiva, că am vedea lucrurile doar prin ochii noștri, fără nicio altă proiecție care să ne spună că trebuie să rămânem încrezători, va fi primăvară în curând. Fără nicio putere de a produce mii și mii și mii de sinapse, de sclipiri, de explozii emoționale.

De ce teatru? Pentru actorii care ies la aplauze, căutând din priviri pe cineva în sală, emoționați, obosiți, ușurați, cu o sclipire atât de puternică în ochi. Pentru Corina Moise care rostește „Am îndoieli.” Pentru Denisa Nicolae, care face din depresie un subiect abordabil, ea, care își frământă mâinile după spectacol și atunci îți dai seama cât de greu i-a fost să joace rolul unui copil a cărui mamă s-a sinucis. Pentru Andrei Huțuleac și nebunia lui dulce din „Un zbor deasupra unui cuib de cuci”. Pentru Ofelia Popii, care explodează cu fiecare apariție, diabolică, cameleonică, seducătoare, pentru Lucian Iftime, de la care un polițist ar avea multe de învățat, pentru Andi Vasluianu în „La doi pași de Mullingar”, când flutură ușor din mâini și spune că el nu poate iubi, fiindcă e doar o albină. Pentru toți cei pe care nu am apucat să-i văd și sufăr din cauza asta.

De ce teatru? Pentru că altfel nu ar mai fi la fel. Aș exagera dacă aș spune că e de neconceput, dar aș fi sinceră și egală cu mine dacă aș spune că în sufletul meu compoziția emoțiilor s-ar schimba destul de mult. Cred că oamenii au nevoie să se regăsească în alte și alte povești, în alte voci, să trăiască prin alte lumi, să sufere și să iubească alături de personaje cu care împărtășesc anumite idei sau valori. Au nevoie să-și vadă temerile, îndoielile sau siguranțele proiectate pe o scenă, să știe că nu-s singuri sau singurii. La fel cum artiștii nu pot crea altfel decât pe scenă, în fața unui public. Că e forma lor de a cunoaște și de a înțelege lumea. Construind. Unind. Îmbinând și inventând. Teatrul e o formă de dependență, cea mai dulce dintre toate, și dacă cineva ne-ar colora gândurile în sală cu carioca, regulile colorimetriei s-ar da peste cap. De aceea teatru, fiindcă o parte din sinapsele noastre leagă relații unice acolo, în cutia neagră și intimă, urmărind cum alte și alte vieți se derulează atât de frumos…