Se vorbeşte mult despre abuzuri şi nedreptăţi în ultima vreme. Comportamentele violente şi neconforme sunt arătate cu degetul şi scoase din ungherele umbroase de unde ameninţau şi loveau în voie până mai ieri. Se mai strecoară şi câteva ofense mult prea sensibile, se mai încurcă victimele cu cerșetorii de atenţie, dar printre derapajele uşor de detectat, problemele reale şi grave ies la lumină. Şi chiar dacă ştiam deja despre bătăile din şcoli şi abuzurile din familii şi despre traficul inuman de persoane, chiar dacă părem imunizaţi de avalanşa de informaţii şi anesteziaţi emoţional, cu fiecare nou caz pus în discuţie parcă ni se mai dezgheaţă un colţ din calota de iceberg de pe conştiinţe şi renunţăm câte puţin în fiecare zi la nepăsarea defensivă care credem, doar, că ne apără.

În teatru abuzul poată un nume generic destul de rar murmurat: umilinţă. În toate formele sale, ea, doamna umilinţă, loveşte cu nuiaua, cu coada măturii, cu palme isterice sau de-a dreptul cu pumni în moalele capului. Şi ne-am obişnuit cu ea la fel cum copiii cred că e normal să primească pentru fiecare poznă corecţii fizice sub formă de palme şi curele peste spate. Fie că e vorba despre profesorul care se laudă că ştie mai multe decât tine, fie că e vorba despre cel care în mod ostentativ şi fără niciun menajament favorizează pe criterii personale de frumuseţe colegi mai puţin performanţi, dar mai îndrăgiţi, fie că este vorba despre cel care îţi spune pur şi simplu în faţă că eşti prost; prost – cu „subiect şi predicat” – ne obişnuim să fim umiliţi public. Pentru binele nostru. De multe ori ni se atrage şi atenţia chiar de către abuzatori că e posibil să trăim acest sentiment de frustrare şi umilinţă ca efect direct al tratamentului, dar că e firesc. Şi că ne va prinde bine odată ieşiţi în lumea largă şi cu mult mai rea decât cea antifonată de zidurile de tăceri şi supuneri cuminţi ale şcolii.

Şi aşa e. Nicio umilinţă nu prinde bine. Dar te antrenează pentru şirul lung de umilinţe mici şi mari ce vor urma. Umilinţa de a fi înjurat – cu subiect, predicat, invective, invocări de rude decedate, menţionare de părţi anatomice şi progenituri – de regizori care sunt dumnezeii scenei atunci când repetă cu tine, umila lor ustensilă. Umilinţa de a fi constrâns de favoruri de tot felul şi condiţionat de prestarea lor pentru a face parte din trusa lor de ustensile. Umilinţa de a fi regizor, cu proiecte şi vise lăsate în mape de prezentare pe birourile directorilor care niciodată nu au timp pentru o discuţie cu tine – prea-tânărul şi fără-de-CV absolvent talentat şi lipsit de noroc. Umilinţa de a fi cabiniera sau maşinistul care are nenorocul de a-şi face treaba i a sta în calea actorilor cărora nu le iese rolul şi care devin ţinta descărcărilor emoţional-violente ale egoului artistic neîmplinit. Umilinţa de a fi secretar literar, admonestat de aceiaşi artişti-creatori, vinovat de lipsa de reacţii pozitive la adresa operelor de artă mai puţin inspirate. Umilinţa criticului de teatru considerat „omul-nostru” gata convins de calitatea actului artistic odată cu paharul de şampanie sau farfuria de plastic cu tartine de după premieră.

Umilinţa e aceea de a fi desconsiderat, batjocorit, micit în statut, de a fi decredibilizat în faţa colegilor cu glume proaste, de a fi înjosit, de a fi trecut cu vederea, de a fi etichetat în funcţie de criterii non-artistice, de a îndura şi iar a îndura, de a strânge din dinţi şi a-ţi călca pe suflet într-o normalitate a unui abuz într-o formă parşivă: cu zâmbetul pe buze, pe jumătate în glumă, pe jumătate în momente de criză de creaţie, mai mereu însoţit de sintagma-refren: „nu o lua personal”: Teatrul e personal. Altfel ar fi altceva.

Şi ne cuminţim cu toţii şi ne învăţam lecţiile şi ni se îngroaşă straturile epiteliale, până când nici nu mai percepem ca fiind umilinţe experienţele zilnice pe care nu le mai luăm personal. Dar parcă ne cam tulbură ceva beatitudinea creativă. Parcă suntem niţel cam anxioşi, cam nesiguri, cam irascibili, nu prea dormim nici bine noaptea. Dar zâmbim. Ce frumos mai zâmbim şi ce politicoşi mai suntem. Şi, totuşi, parcă totul nu e chiar bine în cea mai bună dintre lumile posibile. Ce să fie oare? Poate subconştientul nostru dă pe dinafară de umilinţe pe care nu le-am luat personal şi i le-am trimis pachet să le rezlve cum o şti el şi ne cam trage de mânecă să începem să ne rezolvăm singurei problemele. Dar mai strângem din dinţi încă o zi, şi încă una, până când ni se crapă toţi molarii şi îi îmbrăcăm în porţelan ca să zâmbim în continuare. Şi în tot timpul ăsta umilinţele curg şi mâinile încep să tremure imperceptibil. Dar ne-am obişnuit şi cu asta şi o mascăm cu ţigările pe care le înnodăm una de cealaltă.

Învăţăm din fişele de personaj la Cehov cum e cu lecţia umilinţei şi apoi ni se pare normal să nu zicem nici pâs când noi înşine devenim în viaţă nişte personaje cam triste. Compromisurile mici devin suportabile şi încercăm, doar, să ne ferim de cele mari. Dar şi unităţile de măsură ale compromisurilor se schimbă odată cu creşterea anduranţei la umilire şi mic-ul creşte mărişor şi încet-încet nu prea mai ştim ce se cade şi ce nu. Ce e acceptabil şi ce e aberant. Stima de sine redusă e promovată ca a fi benefică pentru actul creativ. Un actor docil e lăudat de regizorul sâcâit de întrebările actorului care gândeşte un pic cam prea mult de capul lui. Un regizor care acceptă distribuţia primită de la director şi el e mângâiat pe creştet şi preferat celui care cere resurse cam exagerate pentru o viziune artistică spectaculoasă, e drept, dar cam prea problematică. Un critic-prieten care poate fi convins la o cafea, cu vorbă bună, de izbânzile spectaculare, e de invitat şi cultivat ca amic, iar cel care se încăpăţânează să creadă doar ce vede pe scenă e de preferat să fie tăiat de pe liste. Un proiect din care toată lumea are fiece profit e mai degrabă finanţabil decât unul doar bun şi atât.

Lecţia doamnei Umilinţă e cam tristă şi duce la un comportament social-artistic puţin cam disfuncţional. În timp ce blamăm pe bună dreptate abuzurile monstruoase despre care aflăm din ce în ce mai des, ne ruşinăm să acceptăm că noi înşine, noi şi ai noştri, suntem câte puţin victime şi câte puţin călăi în joaca noastră de-a teatrul. A fi modest, a-ţi vedea lungul nasului, a-ţi vedea de treaba ta, a fi om de bun-simţ, e de prea multe ori confundat cu a fi umilit. Iar umilinţa e forma cel mai des întâlnită de abuz în minunata noastră lume nu prea nouă.