Început de stagiune 2020-2021. S-au redeschis, în sfârșit, sălile de teatru. Cu multe locuri goale și multe măsuri care par luate mai degrabă pe hârtie. Pentru prima dată în istorie, teatrul trebuie să caute soluții să nu mai fie ceea ce este, adică un spațiu de întâlnire. (Ce joc pervers! Pentru „a supraviețui” i se recomandă să se autodistrugă…) Pentru prima dată în istorie teatrul trebuie să se transforme într-un fel de fast-food unde vii, stai singur, la distanță de prieteni sau familie, înghiți repede, te ridici și pleci. Teatrul, locul acela unde oamenii veneau și pentru a vedea povești, și pentru a sta la povești, dispare. Dispare o lume și noi ne împărțim în două tabere: cei care vor să-i dea mai repede un brânci, ca să se instaureze lumea nouă, corectă, distanțată, igienizată, adaptată, nebulizată și, mai ales, conectată; și cei care vor s-o păstreze măcar parțial pe cealaltă, așa imperfectă cum era ea, lumea în care „eram fericiți și n-o știam”, lumea în care comunicam încă, lumea în care nu ne era frică să trecem unii pe lângă alții și nu ne era frică să vorbim și să râdem sau să plângem împreună. În care energia acestui „împreună” făcea ca experiența unui spectacol de teatru să aibă forță magică.

Magia, misterul, dimensiunea verticală sunt ultimul lucru care mai contează azi. Tabloul general arată cam așa: săli cu oameni așezați la distanță, cu măști pe față, multe scaune goale, spectacole cu puțini actori pe scenă, care să aibă grijă în timpul jocului să numere pașii și să nu se apropie prea mult unul de altul, scenele intime vor fi înlăturate sau refăcute „cu distanțare”, eventual actorul va purta și mască pe scenă. Și, în principiu, dacă în loc de oameni se poate cu tehnologie, cu atât mai bine… Dar mai grav dintre toate este faptul că, în febra normelor, nu pare să mai conteze aproape deloc partea artistică. Toată lumea caută soluții de adaptare, care sunt dincolo de planul estetic, și asta va modifica pe termen lung orizontul de așteptare al spectatorilor și va produce o fisură extrem de periculoasă. Teatrul și-ar putea pierde relevanța ca act artistic și s-ar putea transforma în  altceva… se va ajunge la o formă de cenzură și autocenzură pe scenă care va săpa încet și sigur exact zona aceea de mister și emoție – orice ar mai însemna ele azi – care rămân absolut esențiale. Repertoriile se vor plia pe cerințe care nu au nimic de-a face cu o direcție artistică reală (chit că în ultima perioadă despre puține teatre se poate spune că ar fi avut o direcție artistică reală și asumată). Textele clasice – care de obicei au multe personaje și presupun apropiere fizică – vor fi cel mai probabil ocolite sau mutilate, iar noua dramaturgie se va scrie și ea după aceste norme.

Și cu cât vom căuta mai mult să înlocuim totul cu surogate, cu atât ne vom obișnui cu surogate pe care, încet-încet, le vom considera „căutări autentice”.

Se vorbește mult despre teatrul nou pe care ar trebui să-l genereze acest moment istoric. Și cum teatrul preia în general toate mișcările seismice ale lumii în care există, cu siguranță se va întâmpla și de data asta. Dar depinde în ce direcție se va întâmpla acest lucru. Depinde dacă acest „teatru nou” cu „forme noi” va încerca să regăsească sau să redescopere o formă de mister și de poezie atât de necesare sau va deveni doar o copie a lipsei de mister și poezie în care deschidem ochii în fiecare zi.

La scară largă, în ultimii ani, e evident că omul caută povestea. Povestea și eroii. Pe acest trend literatura fantasy s-a transformat în fenomen mondial, pe acest trend biografiile și autobiografiile personalităților înseamnă succes de vânzări. Oamenii, conștient sau nu, au nevoie de repere și de eroi într-o lume lipsită de poveste și de eroi. Într-o lume în care sunt zilnic bombardați cu cantități uriașe de „realitate”, la televizor, pe internet, oriunde, nevoia de refugiu și de poveste devine o necesitate și aș spune că e mai necesară pentru igienizarea creierelor decât un teatru care se dorește „relevant” în aceeași direcție… cea a bombardamentului mediatic.

Că este un punct de cotitură, că această perioadă va lăsa urme adânci e un fapt sigur. Dar poate că teatrul, în loc să se supună vremurilor și să devină arma lor de propagandă, ar trebui să facă ce a făcut secole de-a rândul, să fie arma de rezistență. Iar a fi arma de rezistență înseamnă azi poate mai mult ca oricând a lupta pentru poezie, pentru mister, pentru poveste, pentru o dimensiune verticală de care ne îndepărtăm tot mai mult, înseamnă a nu transforma artistul într-un slujbaș, înseamnă a ieși din șabloane, înseamnă a pleda pentru unicitate nu pentru uniformizare. Și e straniu cum nu observă nimeni că teatrul nou, teatrul așa-numit „relevant” pentru noua societate, se chinuiește din răsputeri să intre în șabloane și să uniformizeze…