Batem din picior aşteptând comanda la Mc şi nici nu observăm. Ne uităm la ceas din 24 în 24 de secunde şi nu înţelegem de ce nu mai vine taxiul care a confirmat că ajunge în două minute. Începem să ne uităm la un video de 3 minute şi îl închidem după câteva cadre. Dacă înregistrarea pentru o comandă online presupune mai mult de 4 paşi deja ni se pare lung şi complicat. Ritmul nostru interior pare a fi un beatbox performant care ne împinge de la spate ca o turbină să facem mai repede şi mai repede tot ce avem de făcut, pentru ca atunci când terminăm să ne grăbim să facem cât mai multe acţitivăţi care numai relaxante nu mai sunt. Nu ne bucurăm nici de cina pe care o gătim, nici de ora la sală unde tot într-o alergare o ţinem, nici de filmul pe care îl verificăm mereu să vedem cât mai are până se termină. Şi când adormim ne grăbim; să prindem încă cinci minute în plus de somn care oricum e amânat de insomnii şi gânduri random.

Ritmul tot mai intens al vieţii ne-a luat un ostatic: răbdarea. Nu mai avem răbdare nici cu ceilalţi, nici cu noi înşine. În teatru răbdarea se traduce prin constanţă, profesionalism şi tenacitate.

Trebuie să ai răbdare cu rolul, cu procesul tău de construcţie a personajului şi a spectacolului, cu partenerii, cu echipa pe care o coordonezi, cu publicul care trebuie convins, cu povestea. Răbdarea a plecat şi din teatre. Premierele trebuie scoase în maxim două luni. Şi aşa e prea mult. Întotdeauna în seara premierei regizorii regretă că nu au mai avut o săptămână – atât, o săptămână – la dispoziţie; acele şapte zile în plus ar fi garantat forma perfectă a spectacolului. Actorii aleargă între proiecte. Fie că e vorba depre un rol principal, fie că e vorba despre un face painting în parc, toate sunt proiecte. Şi telefonul stă lipit de palmă tot încercând cu toţii să se strecoare şi să le facă pe toate. Şi aşa sunt şi rezultatele: grăbite, încropite, păcălite.

Nimeni nu mai are răbdare să construiască. Succesul trebuie să vină acum. Instant, la fel ca ness-ul şi mâncarea la casoletă. Şi chiar dacă vrei să îţi acorzi un timp în care să acumulezi, să înveţi, să experimentezi, să devii, acest lux al profesionalismului îţi e refuzat de concurenţă. Dacă nu ţii pasul cu gaşca haotică de alergători după proiecte al căror slogan ieftin e tradiţionalul „mă descurc”, nu ai nicio şansă la metrul tău pătrat de scenă. Trebuie să faci. Orice, dar să faci. Nu mai are nimeni răbdare ca talentul potenţial să crească. Performanţa trebuie livrată acum. Şi acum trebuie să arăţi că eşti genial! Nu mâine, nu când eşti tu pregătit. Acum! Iar acest acum devine continuu. Şi oboseşti după câţiva ani de fugă prin profesie şi viaţă. Şi te miri de ce nici succesul nu te-a copleşit, nici viaţa personală nu prea te-a bucurat cu binefacerile ei şi de ce eşti aşa de obosit şi deja eşti considerat bătrân la 35 de ani şi de ce te cam înţeapă ficatul şi eşti şi cam palid şi anxios şi, desigur, depresiv? Să fie, oare burn-out?

Pentru că omul a devenit bun de larg consum. Malaxorul se învârte, roţile toacă şi cine se strecoară printre ele are şansa de a mai intra încă o tură la mărunţit şi mâine. Egoismul e din ce în ce mai antrenat să te apere, spiritul competitiv se ascute cu fiecare dinte scrâşnit şi ai doar la un click distanţă comanda de capsule, tablete, siropuri şi prafuri minune care te pun pe picioare şi te ţin în priză pentru o nouă repriză de lupte libere cu viaţa ta. Iar în lumea noastră mică, mimetică, se întâmplă la fel, doar că mai trist. Dinţii scrâşnesc doar prin comentarii refulate pe Facebook, glumele „nevinovate” însoţesc berile multe şi ieftine, bani de comenzi de chimicale sau eco-bio la un click distanţă nu ai, aşa că te dregi cu cafele din automate şi energizante 2 la preţ de 1 la ofertă. Şi în tot timpul ăsta alergi precum hamsterul în rotiţa ta, în cuşca ta, minţindu-te că o faci pentru a te dezvolta şi a evolua. Tot ce speri cu fuga ta e să te vadă cineva cât de repede şi de eficient alergi în rotiţă şi să te ia din cuşca ta mică, să te pună în alta mai mare, cu zăbrele aurite, să alergi într-o roată care să nu mai scârţăie. Visăm doar la colivii din ce în ce mai mari şi nu avem răbdare să pilim barele care ne-ar oferi o şansă la evadare. Ne preferăm rotiţele conformismului decât să avem curajul răbdării devenite un lux exotic.

Lumea a devenit un maraton fără reguli, fără linii de finish, doar cu sportivi neantrenaţi care obosesc prematur. În teatru, răbdarea a devenit virtute cardinală şi se confundă cu abandonul. Doar foarte puţini artişti îşi mai permit să aibă răbdare. Iar rezultatul acestei tihne e de cele mai multe ori superior încropelilor grăbite. Se poate ca şi vria haotică să devină fel de a fi şi să funcţioneze. Dar pentru prea puţini. Echilibrul pierdut între a face şi a gândi, între a fi şi a acţiona, între eficienţă şi răbdare ar putea fi mica nuanţă care să pună totul într-o matcă suficient de generoasă cu fiecare în parte. Dar pentru această normalitate răbdătoare e nevoie de timp. Iar timpul a devenit cea mai scumpă monedă.