Artistul care trăiește între două culturi, Eugen Jebeleanu a impresionat publicul și juriile de specialitate cu spectacolul „Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba” de Yann Verburgh, montat la ARCUB, în care spiritul francez se întâlnește cu cel românesc pe scenă și în discurs. A obținut Premiul UNITER pentru Cea mai bună regie din 2019, premiu care din acest an poartă numele creatorului de geniu Lucian Pintilie. Modest și curajos, Eugen Jebeleanu are întotdeauna un discurs personal, angajat, de impact, fie prin spectacolele sale, fie prin speech-uri sau interviuri. Lansat în arta teatrală ca actor și având pregătirea unui dansator sportiv de performanță, el s-a aventurat către diverse forme de exprimare artistică. Regia îl ajută să-și găsească vocea de creator, însă nu se oprește niciodată din a căuta și a încerca limbaje stilistice cât mai diverse. Despre premiu ca recunoaștere a unui parcurs artistic de zece ani, despre următoarea etapă de chestionări creative, despre teatru ca vindecare după pandemie, dar și despre necesitatea formării unor echipe regizor-dramaturg-scenograf, în dialogul de mai jos… realizat printr-o fereastră de ZOOM.

Din nou la Paris. Imediat după Gala Premiilor UNITER te-ai reîntors în Franța.

Da. Am început repetițiile la un one-woman-show cu Claire Puygrenier, tot pe un text al lui Yann Verburgh, „Rémission”. Este o comandă plasată lui Yann cu ceva timp în urmă; a fost invitat să scrie un monolog despre viața unei persoane din comunitate, din împrejurimile orașului. Yann s-a întâlnit cu mai mulți spectatori și a ales povestea unei femei în vârstă de 50 de ani, care, după ce a lucrat mai bine de 20 de ani în industria publicitară, foarte implicat și puternic în anii ʼ80-ʼ90, a făcut un burn out și apoi a decis să se retragă la țară, să fie autonomă. Acum își produce propriile legume și fructe. E un text feminist cumva și e foarte potrivit pentru această actriță. Am început lucrul încă din perioada izolării.

Cum ai resimțit perioada izolării, a fost ușor de suportat și de trecut prin ea?

Pentru mine a fost chiar necesară perioada asta de pauză. M-am bucurat că am putut sta acasă să mă odihnesc, să îmi găsesc resursele. Aș fi preferat să plec în vacanță, dar am stat acasă. Primele săptămâni a fost un pic bizar și ciudat, ca pentru toată lumea. Mi-era greu să mă concentrez, să mă uit la filme. Nicio ficțiune nu mi se părea suficient de puternică pe cât era realitatea. Am avut activități casnice pe care nu le fac de obicei, ca gătitul. Apoi m-am liniștit și am început să lucrez la Teza mea de Doctorat, pentru că sunt înscris la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Mi-a ocupat timpul și mi-a dat energie. Tema e Teatrul constrângerii care, de altfel, se pliază foarte bine pe ceea ce se întâmplă acum. E un fel de Doctorat profesional, în care plec de la cercetare pe baza noțiunii de constrângere, dar în final ajung la spectacolele mele și la cum se resimte constrângerea în practică. Vorbesc și despre constrângerea economică din teatrul independent, despre experiența mea acolo și cum constrângerea poate deveni un motor de inspirație și de eliberare. Te pune să cauți în altă parte și să mergi la esențial. Un alt capitol ar fi cel despre constrângerea de astăzi, despre faza în care ne aflăm.

Complicatul an 2020 ți-a adus Premiul UNITER pentru Cea mai bună regie, pentru spectacolul „Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba”. Este prima dată când ești nominalizat și câștigător în același timp. Cum ai primit vestea nominalizării și ce înseamnă, profesional, acest premiu?

Speram că „Itinerarii” va fi nominalizat la categoria Cel mai bun spectacol pentru că a fost destul de discutat în lumea teatrului și a avut feedback-uri foarte bune. Mi se părea o nominalizare organică. Însă, până la urmă, nominalizările sunt și ele subiective. M-aș fi bucurat și mai tare dacă ar fi fost și Ioana Bugarin nominalizată, care se află la debut, sau Ilinca Manolache. Dar poate că și misiunea juriului e destul de complicată atunci când trebuie să departajeze un rol principal de unul secundar în condițiile unui spectacol în care actorii nu joacă o partitură clasică. Spre exemplu, Ilinca Manolache nu joacă rolul „X”, ci este ea însăși în mai multe ipostaze. Nu se încadrează în anumite tipare. Nu mă așteptam la nominalizare poate pentru că nu am fost niciodată în cărțile pentru Premiile UNITER. M-a bucurat nominalizarea, dar și mai tare premiul. M-am simțit foarte bine să pot spune lucrurile pe care le-am spus, poate chiar mai mult decât validarea premiului în sine. Desigur, e importantă și nu vreau să o minimalizez, dar important a fost și faptul că am putut fi acolo pe scenă, să-mi duc mai departe discursul pe care îl am prin spectacole, doar că de data asta prin vocea mea. Așa cum zicea tot Claire, „de fapt n-ai făcut altceva decât să-ți faci partea ta de itinerarii”. Așa cum actorii își spun poveștile lor pe scenă, așa am putut și eu să spun ceva intim și, în același timp, politic.

De fapt, premiul a venit ca o recunoaștere a mesajului pe care încerci să-l transmiți prin spectacolele tale.

Exact acesta ar fi cuvântul. Mi se pare o recunoaștere a muncii mele și a echipei. În acord cu spectacolul „Itinerarii”, dar e și recunoașterea celor zece ani de activitate în România, în spațiul independent și nu numai, și a unui întreg demers artistic.

Parcursul tău artistic a început cu ceva ani în urmă și a adunat destul de multe provocări. Cât de greu ți-a fost să ajungi până aici?

Sincer, a fost destul de greu, pentru că a presupus foarte multă muncă și sudoare. Am pornit la drumul ăsta destul de singur, ceea ce e normal pentru un regizor, dar m-am lovit de reacția unor oameni care nu au crezut în trecerea mea de la actorie la regie. Reacție care venea de la cei cu care lucrasem, pe care îi apreciam și în care aveam încredere. A fost complicat până să-mi găsesc o voce și să capăt încredere din partea mediului teatral românesc. Nu a durat mult, însă, pentru că am avut norocul să lucrez chiar de la primele spectacole ale Companiei 28, care s-au jucat la Teatrul LUNI de la Green Hours, cu actori care au avut încredere în mine. De asta am ținut să îi mulțumesc lui Voicu (Rădescu) pentru că a fost unul dintre oamenii care au contribuit major la începutul parcursului meu. Apoi, am început să merg în mai multe direcții, inclusiv cinema și operă. Tot timpul am căutat să-mi dezvolt aptitudinile și să-mi ramific zonele de interes. Cel mai greu cred că a fost dialogul Franța-România, drumurile și proiectele care erau și aici, și acolo. Mă motivau, dar mă și epuizau la un moment dat. Însă am reușit să ajung la „Itinerarii”, care cred că descrie cel mai bine intenția mea de a face un teatru angajat, care să aducă împreună cele două teritorii în care trăiesc.

Apropo de vocea pe care o căutai, în ce etapă profesională simți că te afli?

În perioada izolării mi-am pus foarte mult întrebări despre teatru în primul rând. Despre cum vom putea să punem pe picioare noi proiecte, mai ales în Franța, unde temporalitatea unei producții este foarte lungă și de la gând până spectacol durează doi-trei ani. În continuare mă interesează foarte mult să fac film, să mă apropii de cinema, pentru că prima experiență a fost una fantastică și mi-a deschis noi orizonturi. E și o artă care rămâne în timp, care ajunge la un public mai larg. Evident, nu e același lucru, nu vreau să renunț la teatru și mi se pare că întâlnirea dintre actori și spectatori nu o poți regăsi în film. În același timp, a fost și experiența operei care mi-a plăcut. Cred că vocea de astăzi ar fi cea a pluridisciplinarității. Pentru că vreau să găsesc formule artistice diferite în funcție de ce și cum vreau să spun cu un proiect. Poate pentru o poveste realistă ar funcționa mai bine mijloacele cinematografice, în timp ce pentru un text performativ, cum e „Itinerarii”, cu o narațiune spartă și cu o ficțiune care se întretaie cu o joacă a convențiilor, e mult mai potrivit pentru teatru. De ce nu, poate chiar să aduc împreună mai multe mijloace de expresie. Tot în pandemie, mi-am pus problema cum ne mai raportăm astăzi la public și cum reușim să ajungem la el.

Pare că nu te oprești niciodată din învățat și experimentat.

Îmi propun niște proiecte care să iasă din teatru, din clădirea teatrului. Niște proiecte care să meargă înspre spectatori, în spațiul public. Am avut o experiență foarte plăcută cu doi ani în urmă, cu un spectacol pentru copii făcut la Comédie de Valence, „Digital Natives”, pe un text scris de Yann Verburgh, pe care l-am jucat în locuri alternative, care nu erau săli de teatru, și mi s-a părut că acolo teatrul are într-adevăr o dimensiune socială. Pentru că nu e vorba doar despre mesajul spectacolului, ci și de forma reprezentării lui. Vocea de acum asta ar fi: îmi doresc să caut în continuare. Înseamnă că nu e gata vocea și încă se construiește.

Apropo de formele astea diferite de reprezentare artistică, înspre ce zone de cercetare și inspirație te duci?

Revin la ce ziceam la început. Aș vrea să finalizez acest subiect al constrângerii, care până acum a fost pentru mine o zonă de cercetare și de inspirație, un element perturbator și motor în același timp. Vreau să închid un ciclu, pentru ca apoi să descopăr alte lucruri. Eu nu îmi găsesc inspirație în spectacolele de teatru. De multe ori e vorba de o întâmplare, de un eveniment, sau poate de expoziții, de instalații. Deși nu le practic, îmi plac mult fotografia și pictura; sunt un fan al acestor mijloace de expresie, pentru că au o altă dimensiune. Sunt și câțiva regizori care mă inspiră și mă provoacă prin forma spectacolelor lor și a umorului, cum ar fi Cristoph Marthaler.

Ce alte lucruri ai vrea să descoperi?

Cred că aș vrea să nu mai vorbesc doar despre societate, ci și despre umanitate. Să nu rămân la un context, un cadru geopolitic, foarte ancorat în concret, ci să vorbesc despre ceva mai amplu. Asta cred că vine tot din timpul perioadei de izolare. Pentru că mi-am pus întrebarea: de ce teatrul și arta nu sunt de primă necesitate? Și mi-am dat seama că noi trebuie să facem teatrul să devină de primă necesitate. O altă zonă de căutare ar fi cum să reinterpretăm istoria, atât cea concretă, palpabilă, a unor teritorii, cât și istoria artei, a teatrului. Cum pot să readuc astăzi niște texte, teme, subiecte importante din repertoriu? Am început deja asta în „Itinerarii”, dar erau mai degrabă doar niște referințe, niște trimiteri. Acum aș vrea să merg și mai departe, să mă joc un pic cu reprezentarea teatrală.

Ești artistul care trăiește între cele două culturi, cea franceză și cea românească. Ai reușit, oare, să înțelegi mai bine publicul nostru trăind acolo?

Discutam cu Yann chiar recent despre asta. Nu doar în ceea ce privește publicul, pe care îl cunoaștem prea puțin, dar chiar și în rândul artiștilor se resimte un alt tip de căldură în România – reală, pe bune. Uneori poate fi nocivă, dar de multe ori e și foarte creativă. Aici se creează foarte repede un spirit de grup atunci când echipa funcționează. E ceva visceral, care vine din vintre. În Franța e totul mult mai cerebral, ceea ce, din nou, are valențe pozitive și negative. Poate să devină atât de închistat în intelect, încât să nu mai ajungă la rădăcini. Publicul din România mi se pare mai tânăr decât cel din Franța, ceea ce este foarte bine. Publicul din Franța este încă unul foarte burghez, mai ales la teatrele cu notorietate, deși are mai multe cunoștințe, pentru că a avut acces la infinit mai multe spectacole. În Paris mi se pare că e un festival permanent, spectatorii văd atât de mult, încât e foarte greu să îi surprinzi, să îi impresionezi. La noi, din cauza faptului că piața e destul de limitată, publicul e mult mai interesat, mai avid și se activează mai repede atunci când un proiect iese din masă, din lot. Și se simte imediat reacția lui atunci când vede un spectacol diferit.

Cât de important este, de fapt, ca teatrul să își păstreze identitatea națională înainte de a deveni universal?

Identitatea națională mă duce cu gândul la ceva care mie nu îmi place neapărat, așa că sunt un pic reticent vizavi de această etichetă; național – tot ceea ce închide frontierele. Dar probabil că o identitate care să fie în acord cu teritoriul în care îți exerciți activitatea e importantă la nivel de limbă. Să vorbești pe limba oamenilor cărora li te adresezi, să tratezi niște subiecte de interes național, care să fie în acord cu cadrul și contextul geopolitic. Eu tocmai asta îmi doresc, să sparg un pic raportarea națională și să vedem dacă putem crea un teatru european. Și ulterior să ajungem să putem vorbi de teatru ca universalitate.

Ai spus într-un interviu că ai locuit pe un vapor pe Sena. Pare o secvență dintr-un film franțuzesc, cu un aventurier pornit în căutarea provocărilor. Cum te-a inspirat în viața artistică această experiență?

A fost o poezie, mai ales când veneau lebedele la hublou să le hrănim. Practic, ești mereu legănat de ape și nu prea îți vine să te mai ridici de acolo. Cel mai creativ lucru pe care l-am făcut a fost să ne construim propriul apartament, împreună cu Yann. Pericolul este că nu-ți mai vine să pleci și rămâi un pic în mișcarea apei.

Te-a adoptat de la început spațiul francez, îl resimți familiar?

Familiar da. De adoptat, nu știu sigur. Poate pentru că nici eu nu am făcut nimic în sensul ăsta și nu mi-am dorit să fiu adoptat – în sensul de a obține cetățenia franceză. Dar mă simt parte din spațiul și cultura franceză, fără să mă prezint astăzi nici ca om, nici ca artist francez. Eu rămân un artist român, asta e identitatea mea și nu am de ce să o modific, chiar dacă mai caut și în alte părți.

Și atunci ce anume îți oferă în plus?

În primul rând acest festival permanent. Și nu mă refer doar la teatru, ci la toate domeniile. Îmi oferă și un spațiu de confort, asta și datorită statutului de artist independent, pentru că aici beneficiezi de destul de multă protecție. Îmi oferă și o distanțare față de ceea ce înseamnă „acasă”. Chiar dacă mă bucur de fiecare dată când vin la Timișoara, pentru a putea însă să îmi desfășor activitatea creativă, detașat și ca într-un cocon, mă simt mult mai bine aici decât în orice alt loc. Sunt un pic izolat. De asta și spuneam că izolarea asta a avut și părți bune pentru mine.

În toți acești ani, în care tu și alți artiști ați încercat să încurajați o schimbare în gândirea destul de rigidă a societății românești, simți că s-a schimbat ceva fundamental?

Da, absolut. Asta și datorită schimbării de generație. Nu aș mai putea spune că noi, românii, suntem atât de în urmă cu unele subiecte, ceea ce e foarte bine, dar nu e suficient. Mai e mult însă până să se ajungă să se investească un interes pentru niște subiecte care sunt de ordin uman până la urmă. Ar trebui să fie de la sine înțelese, să devină un non-subiect, să nu mai fie un motiv de a lucra contra. Aș vrea să ajungem în momentul în care să nu mai vorbim despre homofobie, ci să vorbim despre homosexualitate – dau acest exemplu pentru că este una dintre temele recurente în proiectele mele – ca despre ceva natural, ceva care nici nu mai e un subiect deja. E un pas mare, chiar și pentru mine. Nici nu spun că eu am făcut-o deja pentru că tot timpul am simțit nevoia să merg un pic mai mult, am simțit nevoia de mai multă implicare pentru a reuși să ridic mai multe semne de întrebare pe marginea unui subiect. Dar m-aș bucura foarte mult dacă s-ar face mai multe spectacole în care genul acesta de subiecte să devină non-subiecte, să rămână în background, să uiți repede că despre asta e vorba, să rămână, poate, doar o poveste de dragoste.

Spectacolele tale explorează vulnerabilități, sensibilități, chestionează problema identitară și un stigmatism social. Dar vorbesc ele și despre vindecare?

Mi-aș dori și sper să fie un pic și despre vindecare. Uite, de acum înainte o să mă gândesc mai mult la asta. Mai ales după criza asta sanitară, vom avea nevoie de un teatru și de o artă care să vindece pentru că e multă suferință în ceea ce trăim. Tot ce se întâmplă e o rană foarte mare, care va trebui să fie vindecată la un moment dat. Iar noi suntem responsabili de asta. Deci da, probabil că și asta se va întâmpla în următoarea mea perioadă de cercetare și de practică. De fapt, chiar are legătură cu proiectul la care lucrez acum, „Rémission ”. Pentru că este despre vindecare.

De cele mai multe ori, colaborarea ta cu dramaturgul Yann Verburgh se concretizează în texte extrem de valoroase pentru dramaturgia contemporană românească. Gândiți și compuneți proiectele voastre astfel încât să fie montări unice sau să existe posibilitatea punerii lor în scenă și de alți regizori?

Depinde. Unele texte sunt scrise de Yann pentru el, fără să fie adresate unei trupe, unui regizor sau pe o anumită temă. Unele piese au fost scrise pentru că l-a interesat un anumit subiect. În Franța, textele lui sunt montate și de alți regizori, în alte companii. Lucrează și cu alți autori pentru spectacole și comenzi de scriitură. Atunci când noi lucrăm împreună, cazurile diferă. Atunci când am făcut „Alice” la Teatrul GONG din Sibiu, a fost invitația lui Adrian Tibu pentru mine și mi-am dorit să îl aduc și pe Yann în proiect, pentru a rescrie textele lui Lewis Carroll. Când am făcut „Digital Native” a fost o comandă din partea Comédie de Valence. Pentru „Ogres” Yann a scris textul pentru că îl interesa tema. La „Itinerarii”, forma spectacolului a influențat tematica. E totul fluid și depinde de context, de zonă, de comandă.

Apropo de colaborarea ta cu dramaturgul Yann Verburgh și scenografa Velica Panduru, vorbește-mi un pic despre importanța creării unei echipe regizor-dramaturg și a celei regizor-dramaturg-scenograf pentru spectacolul contemporan.

Este extrem de importantă. Îmi place foarte mult să lucrez cu un dramaturg, în sensul de autor, de scriitor la scenă. Poziția dramaturgului este interesantă, pentru că el trebuie să fie o prezență permanentă la scenă. El se ocupă de documentare și gestionează relația dintre actori și regizor. Teatrul e o artă vivantă, despre ceea ce se întâmplă aici și acum, și de aceea e necesar să lucrezi cu un autor. E mai greu de lucrat pe un text care e scris, închis, împachetat și gata de adus la scenă; îți lasă mai puțină libertate. Am lucrat pe texte gata scrise, care, din cauza drepturilor de autor, erau impuse de la A la Z, fără să pot schimba vreun cuvânt. Și exercițiul ăsta îmi place. Dar când lucrez cu Yann e altceva, pentru că e un autor cu care am aceleași căutări în teatru. La fel se întâmplă și cu Velica (Panduru). Totul pleacă de la o căutare împreună. Motiv pentru care scenografiile, spațiile create de ea sunt construite dramaturgic, nu doar estetic, ci pentru a răspunde imediat textului. Răspundem împreună dramaturgiei spectacolului. Nu de fiecare dată am avut întâlniri fericite din punctul ăsta de vedere, pentru că e foarte greu să te conectezi și să vorbești aceeași limbă, să ai aceeași chimie în preocupările artistice. Mi s-a întâmplat să fiu nevoit să caut un numitor comun, chit că întrebările noastre nu erau aceleași. Pentru mine e esențială echipa cu care lucrez.

Apropo de noul rol al dramaturgului, cum îl putem numi astăzi?

Dramaturgul nu este cel care dă conceptul, direcția regizorală, ci acel om care poate fi un fel de „polițist” al proiectului. El poate atrage atenția în anumite situații, dacă există anacronisme, discută cu actorii despre diferite tematici. La un text contemporan, contribuția dramaturgului este mai puțin necesară pentru că piesa este ancorată în realitate, iar informațiile pot fi luate rapid și nemijlocit. Dar la texte clasice se simte nevoia aportului dramaturgului pentru că el vine cu o cercetare teoretică care servește practicii. M-aș bucura să existe mai mulți dramaturgi în România, pentru că s-ar schimba multe spectacole. Dar sunt și destul de mulți regizori care nu ar suporta un dramaturg în sală. La fel de benefic ar fi, spre exemplu, unor spectacole de coregrafie, pentru că ar aduce și o gândire analitică.

În acest tip de relație profesională, se resimte o maturizare odată cu succesiunea proiectelor?

Da, există o maturizare. S-au schimbat multe, pentru că am colaborat mult, dar și pentru că am lucrat și cu alți creatori. Chiar dacă centrul nostru de interes rămâne compania și proiectele companiei, nu au constituit niciodată o barieră, o limită în a face și alte proiecte. Și în asta se simte o doză de maturitate, pentru că nu mai suntem la fel de încrâncenați în a face un proiect exclusiv al nostru. Mi-am dat seama că și din alte întâlniri ne putem inspira și ne pot fi extrem de benefice. Există și proiecte care, chiar dacă ne interesează pe amândoi, e bine să fie făcute doar de unul dintre noi. De aceea îl susțin mult pe Yann și când face propriile lui proiecte de regie și mi se pare important să nu fim tot timpul unul în spatele celuilalt. E important să își formeze fiecare identitatea lui separată și apoi împreună putem face lucruri cu atât mai bogate.

Ai dedicat premiul UNITER teatrului independent. Cum vezi tu teatrul independent astăzi?

În ultimii ani nu am mai avut o conexiune directă cu teatrul independent, pentru că am lucrat mai mult în instituții de stat. Când vorbesc despre teatrul independent, nu mă gândesc neapărat la niște spații, ci la oameni. Trebuie să vorbim, mai întâi, de artiștii independenți, care au ales sau nu să fie pe cont propriu și trebuie să poată să își exercite activitatea la fel ca toți ceilalți artiști. Teatrul independent văzut azi din afară… Sunt multe structuri și spații care nu mai există, din păcate. Iar cele care încă există, nu le mai pot oferi niște condiții propice actorilor, prin raportare la realitatea pe care o trăim. În underground-ul de la Green Hours era cool să faci spectacole în anii ʼ90 și 2000. Acum, spațiul acela poate că nu mai e suficient de adecvat preocupărilor artiștilor. Ar trebui totul reinventat, reconstruit. E un subiect delicat. E esențial de reținut că statutul artistului independent trebuie respectat și protejat.

Ți-e dor vreodată de actorul Eugen Jebeleanu?

Mi-e dor, deși mi se întâmplă destul de rar. Se întâmplă atunci când văd un actor pe scenă care mă fascinează, așa cum a făcut-o Rodica Negrea în „Ținutul din miezul verii”, de la Teatrul Mic. Îmi dădea un chef să urc pe scenă și să joc alături de ea. Cred că voi mai juca. Dar va fi tot într-o formă de artă performativă. Să fiu pe scenă purtând anumite idei.

De mâine, regizorul Eugen Jebeleanu va continua să…

Să caute. Să întâlnească oameni. Și să vindece, așa cum spuneai tu.