De când nu am mai auzit, fiecare dintre noi, o propoziţie simplă: „Ai încredere în mine!”? În filmele de la 20:30 pe care le vedeam din sufrageria copilăriei parcă ne aducem aminte că auzeam des cuvintele astea spuse într-o engleză americană de câte un erou cu muşchi şi câteva zgârieturi pe la sprâncene. Şi prin cărţi tot apărea sintagma asta, parcă; în basme, mai ales. Pare ficţiune, într-adevăr, încrederea pe care ţi-o promite cineva şi de-a dreptul SF încrederea pe care eşti dispus tu însuţi să o acorzi în stânga şi-n dreapta. Cum adică să mai cred pe cineva pe cuvânt? De ce? De unde vine propoziţia asta vetustă care te îneacă de praf şi are damf de promisiune manipulatorie? Încredere – serios? Ce înseamnă bazaconia asta? Azi ne ferim şi de noi înşine, ne ascundem de vocile din capul propriu, care ne mai iau la întrebări şi se numesc generic conştiinţă. Nu vrem să fim vulnerabili în faţa nimănui. Nu suntem dispuşi să lăsăm niciun milimetru de control şi ne epuizăm tot construind ziduri de protecţie în jurul sistemelor de imunitate fizică şi emoţională. Încrederea e o utopie.
Într-o lume în care ne e frică să fim sinceri cu sensibilităţile noastre şi să admitem că nu suntem super-eroi ai unor vieţi destul de convenţionale, în fond, în teatru încrederea este una dintre premisele esenţiale. Intri (dacă mai ai voie) în acest spaţiu safe unde ai încredere în minciuna pe care eşti dispus să o crezi. Ai încredere în personajele pe care le ştii a nu fi reale. Ai nevoie de această supapă de încredere într-o minciună asumată, pentru a-ţi putea consolida în continuare mecanismele de suspiciune avansate care te aşută să funcţionezi. Dar pentru ca povestea în care tu ai încredere să existe, cei care o compun trebuie să opereze cu acelaşi sentiment. Actorii trebuie să aibă încredere în regizor pentru a putea înţelege ce au de jucat şi pentru a spune cu toţii povestea în acelaşi fel; dacă nu poţi avea încredere în regizor, atunci în loc de concesie şi cooperare se ajunge la dihonie şi isterii. Iar pentru a putea avea încredere în regizor e nevoie de încredere în tine. Pe care nimeni altul decât acelaşi regizot ţi-o dă. Prin felul în care te conduce, prin explicaţii, prin atmosfera pe care o construieşte, prin inventivitatea, creativitatea, controlul lui. Iar încrederea pe care regizorul trebuie să o aibă în actori e încă şi mai importantă.
Relaţia sinceră de încredere reciprocă între un regizor şi trupa pe care o armonizează pe scenă e o poveste din culise, pe care spectatorul nu o vede; dar o poate resimţi în spectacol. Dacă fiecare actor stă ferecat în confortul auto-controlului şi nu crede argumentele regizorului şi dacă regizorul, la rândul său, îşi vede actorii ca pe nişte copii încăpăţânaţi şi cam prostuţi pe care îi aranjează cu mâna ca la o serbare de Crăciun, oricât de minunată şi magică ar fi convenţia salvatoare, povestea nu poate deveni mai mult decât o citare seacă. Şi e, într-adevăr, complicat să mai poţi avea încredere în cineva. Cu atât mai mult cu cât invariabil şi inevitabil aflăm cu toţii de toate despre toţi. Câte puţin adevăr, ceva mai multă minciună. Şi până când ne reuşeşe exerciţiul de a separa apele personalului de cele ale profesionalului, amestecăm sentimente şi frici legate de orice persoană din jurul nostru. Şi ne e greu să avem încredere în cei despre care creem că ştim câte ceva şi traducem orice vorbă care ni se pare suspectă corelând coji de informaţii culese de peste tot. Şi numai sinceră nu ne mai e întâlnirea. Şi numai încredere reciprocă nu se mai încheagă. Şi ne sfredelim unii pe alţii şi strângem din dinţi şi scrâşnim până la urmă o colaborare cu opintiri.
Dacă ar exista o poartă care să ne şteargă preconcepţiile la intrarea actorilor! Dacă am avea fiecare un buton după urechea dreaptă pe care, apăsându-l, să putem fi sinceri pe bune unul cu celălalt atât cât lucrăm împreună. Pe urmă apăsăm alt buton de după urechea stângă şi ne vedem de bârfele suculente care ne ţin loc de preocupări serioase. Încrederea nu se dictează, nu se zbiară, nu se comandă, ci se câştigă greu şi se pierde foarte uşor. Încrederea trădată, de fapt, e zgârietura căreia i s-a tot rupt coaja iar şi iar până a săpat şi a ajuns la os.
Nu e la-ndemâna oricui nici să ofere, nici să accepte încrederea. Dar pe scenă, e nevoie de ea. De dragul celor care vin să îşi guste firimitura de încredere cu gust de copilărie şi speranţă în sala de spectacol putem încerca, cei de dincolo de oglinda scenei, să construim poveşti având încredere unii în ceilalţi.