Lucian Iftime este actor, unul extrem de asumat și de onest. Reușește să cucerească chiar și atunci când îl interpretează, poate, pe cel mai crud torționar. El e și criminalul, și sfântul, și vinovatul, și inocentul, toate deodată, năucitor și fermecător deopotrivă. Asumarea și onestitatea nu sunt niște arme jucate, atent exersate pentru scenă, ci sunt calitățile unui om care își dorește să înțeleagă oamenii, chiar și atunci când ei sunt rezultatul imaginației altcuiva, când sunt doar personaje. Despre răbdare, sinceritate, timp, libertatea de a fi tu însuți, despre toate nuanțele pe care le conținem implicit, Lucian Iftime vorbește cu o simplitate care sfidează tot ce credem că e complicat pe lume.

Pe Lucian Iftime îl puteți vedea în spectacolele: „50 de secunde”, „Omul-pernă”, „Nu regret nimic”, „O intervenție” și multe altele, care fac necesară o întoarcere la adevăratul teatru, atunci când va fi posibil să nu simțim niciun soi de frică în spatele minții. Teatrul înseamnă libertate.

Astăzi ne-am întâlnit să vorbim despre teatru, este miercuri, 7 octombrie, e startul celei de-a doua perioade de închidere a teatrelor. Cum ai primit vestea? Cum s-a modificat compoziția gândurilor?

Eu nu am perceput perioada asta ca pe un cataclism. Am zis „om vedea ce-o fi și acum”, de regulă nu prea mă sperii. Nici în prima perioadă a pandemiei nu m-am simțit foarte speriat. Momentul când am realizat asta, că va urma iar o perioadă ciudată, a fost când a venit Rodica Lazăr în cabină, era oficial, mai aveam un sfert de oră până să începem spectacolul („Nu regret nimic”, jucat pe 6 octombrie la Teatrul Bulandra), eram deja schimbați, și ne-a zis așa: „Bucurați-vă de el, că e ultimul.” Nu știu cum să spun, a fost foarte ciudat. De obicei, cu 10 minute înainte de spectacol, n-ai ce să vorbești cu mine, sunt foarte focusat, beau multă apă și am tabieturile mele de la care nu prea fac rabat. Știu că după ce a plecat ea, am intrat puțin în scenă, în spate, și m-am uitat în sală, la public. E o chestie pe care obișnuiesc s-o fac la Act, de exemplu, mă uit cum intră lumea, cum se așază pe scaune. Așa am simțit să fac și aici, la Bulandra.

Și cum a fost în timpul spectacolului? Te-ai gândit la asta sau ai putut să te concentrezi?

Nu, nu, deloc. M-am concentrat și eram acolo cu totul. Îmi place și foarte mult să-l joc, cred că e spectacolul care-mi face cea mai mare plăcere. Și rolul, și textul îmi plac enorm și caut, oricum ar fi, să mă bucur de fiecare reprezentație. Iar la Bulandra nu s-a simțit diferit. Eu am intrat în teatru și pe scenă pe la trei prima dată, nu mai jucasem niciodată acolo și voiam să văd cum se simte. Scena nu era mare, deși sala e mare, dar părea totul aproape, am văzut că vocea se duce bine și l-am simțit apropiat, am simțit spațiul bine. Deși publicul e la distanță, te uiți după oameni, fiindcă vrei să-i vezi, dar nu se zăresc decât niște siluete și întunericul. Nu se compară cu ce e la Act, unde oamenii sunt mai aproape, e totul mai intim, fiindcă așa e și construit spectacolul. Dar în fond s-a simțit foarte bine. Și-ți dai seama după aplauze. Ieși foarte bucuros, dar și golit cumva, așa, cu o răsuflare, „am făcut-o și p-asta!” De data asta golul a fost mai mare, am intrat în cabina pe care o împart cu Dan (Rădulescu) și eram amândoi… Cine știe când o să-l jucăm pe următorul?! Apoi am ieșit toți la masă, să „sărbătorim” cumva (râde), să mai rămânem puțin împreună. A fost un sentiment ciudat, dar, în același timp, și frumos, fiindcă am jucat fix înainte să se închidă totul, chiar în buza închiderii. Ce nu înțeleg e măsura asta luată de pe o zi pe alta, pentru că în primul rând creezi panică și nesiguranță și psihologic nu e deloc bine. Dacă dădeau o măsură că se vor închide din 15 octombrie, erau, totuși, câteva zile la mijloc, ca oamenii să aibă timp să se acomodeze, să se obișnuiască puțin cu ideea, să-și facă niște planuri. E o incertitudine dubioasă, trăim în asta de șase luni, și mă refer mai ales la freelanceri. Știu foarte mulți oameni care au început să se ducă la terapie. Iar eu sunt pentru, e foarte tare să mergi la terapie, dar s-a ajuns la asta mai ales în urma acestei perioade, când s-au pierdut mulți bani, s-a oprit totul pe loc, iar oamenii ăștia trăiau tocmai din proiecte independente, din filmări, și nu vorbesc numai de actori. Imaginează-ți la un film, de exemplu, unde lucrează foarte mulți, sunt atâția oameni care peste noapte s-au trezit fără venituri, și-au lăsat chiriile în București și s-au dus la ei acasă. Sigur, suntem puțini și nu prea contăm. Singurul motiv pentru care suntem băgați în seamă e că noi mai vorbim, chipurile suntem „influensări”. Dacă sunt actori cu nume mari și spun ceva, lumea îi ascultă. Dar numai atunci contăm.

Urmează o perioadă în care ar trebui să lăsăm lucrurile să se liniștească, să se limpezească. Pe tine ce te liniștește?

Mă liniștește gândul că aș putea face orice. Am mai simțit asta în pandemie, în perioada de urgență, care pentru mine a venit cumva la fel de brusc. Eram în București, aveam spectacole, dar auzisem că în două-trei zile se vor închide. Primeam mesaje întruna de la teatre și e o senzație ciudată când primești și de la Mic, și de la Comedie, și de la Act, și de la Național: se suspendă, se suspendă, se suspendă, se suspendă. M-am dus la Constanța, unde începusem repetițiile cu Alex Mâzgăreanu, și a fost în felul următor: pe 13 martie eram în București, am filmat la un lungmetraj de-al lui Daniel Sandu, pe 14, dimineața, am plecat la Constanța, ne-am văzut în teatru cu toții, cu scaunele distanțate, deja era ceva nou, și Erwin ne-a spus că în noaptea aia urma să se anunțe dacă se va declara stare de urgență, dar nu se știa nimic clar. Am stat împreună, hai să-i spun așa, fiindcă de repetat nu poate să fie vorba, n-ai cum să repeți cu mintea limpede când noaptea nu știi ce va fi. Ne-am dus la masă și apoi ne-a sunat Erwin și ne-a spus să ne oprim, e oficial, se intră în stare de urgență. În momentul ăla îmi comandasem de mâncare și o bere, am mâncat, berea n-am terminat-o, am plătit nota și am venit imediat la București, ca să-mi fac bagajele. A doua zi am plecat la Suceava, la ai mei, și acolo am rămas două luni. Pot să spun că acolo m-am simțit liniștit, eram cu familia mea, aveam fiecare spațiul lui, o casă cu curte și toată perioada nu a ieșit nimeni, chiar am fost safe. Și am avut timp să scriu la doctorat, atât cât am apucat, să citesc, m-am uitat la tot felul de filme și am făcut sport. Evident, pe finalul perioadei stării de urgență, ajunsesem să mai pornesc mașina în curte, s-o mai dau în față, în spate (râde). Mie îmi place foarte mult să conduc, uite un lucru care mă liniștește. Dar revenind la întrebarea ta, mă liniștește să știu că pot să fac lucruri, eu nu mă plictisesc, mă bucur de timpii liberi pe care-i am, pentru că am ce face mereu. Mă liniștește gândul că pot să fac orice, că nu stau agățat de meseria asta, că dacă mi-o ia cineva, acolo se termină totul. Evident că e lucru la care țin cel mai mult pe lumea asta, dar dacă dintr-odată n-ar mai fi posibil, aș trăi și fără asta, găsesc eu ceva.

Ce mai înseamnă azi normalitatea? Din ce se compune o zi oarecare?

Mă observ spunând din ce în ce mai mult: „Băi, suntem nebuni, absolut nebuni!” (Râde.) Mi se pare că acum normalitatea e alta, pe mine nu simt că m-a schimbat foarte tare, dar văd în jurul meu oameni schimbați. Normalitatea pentru mine înseamnă să fim ăia care suntem cu adevărat, orice ar veni peste noi, pentru că se poate și mai rău, cu siguranță. Să știi să fii la fel, să fii tu, ori că vorbim în pandemie, ori că am sau n-am mai mulți bani etc. Normalitatea e să fii sincer cu tine, apoi cu ceilalți. Și mi se pare că pandemia a influențat puțin și asta. Oamenii s-au schimbat. Au devenit agitați să facă una, alta, să îi vadă lumea, orice, oricum, oricând, să arate că există. Exiști, frate! (Râde.) La asta mă refer când zic că s-au schimbat, pentru că e o presiune psihologică și fiecare a reacționat cum a putut, au ieșit la suprafață tot felul de frici care sunt normale, firești. Și eu am o mie de frici, nu zic nu. Am fost liniștit acasă, dar când puneam capul pe pernă sigur că mă gândeam cât va dura, ce va fi, dar chiar și așa venea o nouă zi în care aveam altele de făcut, toate într-o curticică, fără ca măcar să ies de acolo. Uneori, culmea, simțeam și că n-aveam timp să fac câte voiam!

În general, interpretezi niște personaje puternice în filosofia lor. Pari scoica potrivită pentru cei cu o psihologie complicată, alunecoasă. Cine ești tu în raport cu toți acești nebuni fermecători? Ce le dai la schimb și ce simți că-ți răpesc ei?

Nebunii ăștia fermecători sunt niște părți din mine, e evident. Ce vede lumea sunt versiuni de-ale mele, adică cine aș putea fi eu în anumite situații, dacă m-ar lăsa legile țării. Ce-mi dau ei e cumva libertatea de a fi cine sunt ei, dar într-un cadru safe, suntem la teatru, suntem în ficțiune. Ion Cojar spunea o chestie foarte interesantă, care mi-a rămas în minte: toate personajele sunt în noi, trebuie doar să le scoatem la suprafață. La fel ca într-o filosofie, nu-mi aduc aminte a cui, care spune că noi știm totul. De exemplu, în momentul în care înveți o limbă străină, de fapt, ți-o amintești, e în tine, tot knowledge-ul de pe lumea asta e în tine și tu doar îți aduci aminte. Mi se pare o filosofie foarte încurajatoare înainte să te apuci de ceva. Cât despre teatru, despre actorie, noi avem tot felul de valențe, oricine poate să fie un criminal sau un sfânt, același om. La început, eu îmi văd personajul ca pe un om de sine stătător, cu un set de valori, cu o psihologie proprie, evident că are o istorie proprie, dar emoțiilor nu prea le dau atenție, ele vin după, treaba lui ce simte și treaba mea ce simt în momentul ăla. Dar așa, matematic, ușor-ușor, după ce văd cine e el, încep să caut ce am eu, pe unde am fost eu în viață cât mai aproape de zonele acelea. Încep să caut în mine până îl găsesc pe el, până devine o variantă a mea. Când am un personaj, de exemplu cum e Dominik, nu vreau să fac compoziție, mai degrabă mă descompun pe mine în sensul că ajung să zic uite, luăm de acolo, din emoția asta a mea, de când eu am fost furios pe un om. Așa fac apel la experiențele mele. Fiind actor, mi se întâmplă să-mi observ emoțiile în raport cu diferite evenimente, ca să știu când să-mi folosesc o anumită privire, o anumită atitudine. Ei nu-mi răpesc nimic, ca să revin la întrebare, doar răscolesc ceva în sufletul meu. Nu e simplu să zici pe scenă: „Nu regret ce-am făcut, regret că exist”. Rămâi cumva apoi și te gândești, cu îndoială poate, dacă chiar e bine că ești pe lumea asta. Sigur, repet, e safe, nu o luăm razna, dar stârnește niște gânduri și uneori, după spectacol, ajung acasă și stau puțin, vreo oră, așteptând să se reașeze niște lucruri. Sunt încărcat, la modul fain, de spectacol și de emoțiile răscolite, dar pe de altă parte mă simt și epuizat… emoțional. Dar pentru ce trăiești pe scenă, merită absolut! Feedback-ul nu e în aplauze, e în timpul spectacolului, când ai făcut o pauză și în sală e liniște totală, toți își țin răsuflarea, iar milisecunda aia e… pfff!

Că tot ai adus vorba, îți place filosofia? Mai putem face filosofie astăzi și am putea s-o gândim în așa fel încât să excludem tehnologia prezentului? Crezi că tehnologia ar șterge ceva din caracterul ei profund?

Da, îmi place, chiar și ce-am amintit acum, cum că toate se află în noi, mi se pare o filosofie cumva pozitivă, încrezătoare. Ca și cum te-ai duce într-un loc nou, o biserică fortificată din Franța, de exemplu, și te simți foarte familiar, ai senzația că ai mai fost acolo, ți-o amintești. Vezi semne, detalii și, prin ele, vezi oamenii care le-au lăsat acolo. Noi, de fapt, recompunem lumea intuitiv, iar mie îmi place intuiția, îmi place să o las să acționeze. Cât despre tehnologie, recunosc că mă sperie puțin, pentru că ne schimbă comportamentul din ce în ce mai mult, ne schimbă uman vorbind. Încerc pe cât de mult pot să mă folosesc eu de tehnologie, nu să mă schimbe ea pe mine. Tehnologia e creată ca să vândă, are niște scopuri foarte clare și te folosește, ca în The Social Dilemma: dacă ceva e gratis, înseamnă că tu ești produsul. Și e adevărat, toți suntem produse, și eu sunt un produs, oricât încerc să mă țin curat. E de văzut dacă poți să reziști o zi fără telefon sau dacă reziști fără să intri pe Facebook. Dorindu-ți să fii cu orice preț vizibil, „în piață”, se face rabat și de la calitate, cred. Și eu simt presiunea asta, dar nu-i dau atenție. În 2010, un prieten foarte bun, actor, m-a întrebat de ce n-am Facebook. Atunci, în 2010, nu simțeam nevoia să arăt. Ce să fac, să postez ce mănânc, unde-mi beau cafeaua? Ani de zile am folosit Facebook-ul doar pentru a posta spectacolele și l-am simțit ca pe o unealtă prin care anunțam lumea unde mă găsește la teatru. Am încercat să folosesc tehnologia în favoarea mea, dar uite că ușor-ușor ne controlează. Eu pot să rămân cum sunt, de fapt, cum vreau, dar dacă oamenii din jur îl folosesc și se arată mai mult, cumva simți că pierzi pasul, că nu ești în trend, și e altă presiune și asta, devii un ciudat care „n-are”. Dar noi facem o meserie pentru oameni, pentru oamenii de azi, de acum, și trebuie să fim racordați la vremurile de acum, pentru că teatrul e acum, chiar dacă spunem o poveste de Shakespeare, să zicem.

Ce înseamnă pentru tine secolul vitezei? Cum l-ai defini și cum te regăsești în el dacă ar fi să ne raportăm la artă?

Ce înseamnă secolul vitezei? Dacă înainte ne schimbam la perioade de 10 ani, cum ar fi anii 2000 față de anii 1990, acum mi se pare că ne schimbăm o dată la doi ani și cred că o să fie schimbări majore pe intervale din ce în ce mai scurte. Mă sperie cumva. Evoluția tehnologiei e atât de mare și, în mod ciudat, chiar dacă te ajută, cred îți și ia foarte mult. Lucian Boia are o carte bună, Sfârșitul Occidentului, unde spună că, medical vorbind, câștigăm poate 10 ani de viață, dar avem din ce în ce mai puține iluzii, din ce în ce mai puține idealuri. Să nu visezi? Pfff! Totul devine atât de concret și asta e înfricoșător, la o adică. Și înainte exista un fel de a-ți ține și cuvântul, un alt tip de seriozitate. Dacă în anii ‘80 sau ’90 te sunai pe fix și-ți dădeai întâlnire la Cercul Militar, joi, la șase, iar dacă omul ăla nu apărea, clar pățise ceva, altfel ar fi venit. Acum ne dăm o mie de mesaje. De fapt, spunem: „Hai să ne auzim mâine, ca să vedem dacă putem să ne vedem joi, la șase, la Cercul Militar, nu se știe ce intervine, că avem atâta treabă”. Avem atâta treabă câtă ne-o facem noi! Și am devenit cumva sclavii presiunii sociale, trebuie să facem cât mai multe, ajungem să mergem în locuri în care nu vrem, să facem fel de fel de lucruri pe care nu le vrem. Iar în secolul vitezei, revenind, mi se pare că cel mai greu e să ne găsim unii pe alții, mă refer la orice fel de relație, de iubire, de prietenie etc. Te vezi cu un om mai mult ca să verși ceva decât ca să-l asculți, totul pe repede înainte, iar relațiile devin superficiale. „Te iubesc” nu mai înseamnă nimic azi. Înainte aveai timp să stai la „o” cafea. Te vedeai cu cineva și-ți dădeai seama că ai băut, de fapt, 3 cafele și 4 ape, petreceai un timp adevărat împreună. Acolo exista un schimb real. Și e ceva ce repet mereu: cred că ne lipsește din ce în ce mai mult răbdarea. Răbdarea e o chestie atât, atât de importantă, să ai răbdare în primul rând cu tine, să-ți dai timp, să înțelegi ceva despre tine, să-l asculți pe celălalt, dar din păcate nu trăim într-o societate sau niște vremuri care să te încurajeze să ai răbdare sau să gândești.

Dacă Dostoievski, pe care știu că-l apreciezi, te-ar întreba așa: Spune-mi, ce alegi, o suferință sublimă sau o fericire superfluă (Însemnări din subterană), tu ce i-ai răspunde? Ai fi tentat să negociezi? Să-l refuzi? Să-i răspunzi ce crezi că l-ar mulțumi?

Nu mi se pare bine formulat ce-a spus Dostoievski! (Râde.) Pentru că nu cred în suferințe sublime și nu cred în fericiri superflue. Cred că ceva sublim implică ceva frumos. Mie se pare că omul e suma experiențelor pe care le trăiește, iar pentru un actor e și mai interesant. Evenimentele dureroase care i se întâmplă la un moment dat, după ce se liniștește, devin aur pentru ce are el de făcut în meserie. E puțin masochistă treaba, pentru că ești nevoit să te întorci acolo și nu e deloc simplu. Iar suferințele pe care le trăiești îți folosesc cumva ca experiență. Și trauma, dar și o mare bucurie te îmbogățesc, iar eu cred că suferința, la fel ca fericirea, fac parte din noi. Deci n-aș negocia cu Dostoievski, i-aș spune că nu există ori una, ori alta. I-aș spune că viața e compusă din amândouă și încă vreo șapte pe lângă. Eu aleg să trăiesc viața cu ce-mi oferă ea, cu bune, cu rele, să rămân cât se poate de liber, de onest cu mine însumi. Cât s-o putea. (Râde.)

Cred că te-ai descurca minunat în rolul comisarului Porfiri, poate că intuiția mea e chiar previzibilă. Dar te-ai gândit vreodată cum l-ai juca pe Raskolnikov? Cum ai descompune gândurile unui personaj care se prăbușește, care se lasă vânat, care se apropie de comisar așa cum se învârte un fluture în jurul becului…

Când am citit prima dată Crimă și pedeapsă m-am topit după inspector, după cum e el descris. Eram în clasa a XI-a, abia ce mă mutasem la Iași, la actorie. Pentru mine au fost niște schimbări foarte mari. Am început să citesc mult, să lucrez la actorie și îmi dădeam seama că se schimbase și perspectiva. Crimă și pedeapsă e una dintre primele cărți pe care le-am citit la Iași. Țin minte că în noaptea în care am terminat-o, n-am mai putut să dorm. Primul gând a fost că nu mi-aș fi dorit să-l joc pe Raskolnikov, ci pe Porfiri, clar. Și sper să am șansa la un moment dat, chiar mi-ar plăcea. Cât despre Raskolnikov, dacă ar fi să-l joc, ar trebui să mă întorc la multe dintre vulnerabilitățile mele, cu care îmi place să mă joc, că le am și eu, ca orice om. Ar fi interesant, dar ar trebui s-o fac cu un regizor care mă înțelege bine, ca să găsesc libertatea să mă deschid. Și cum ți-am spus, toate personajele sunt în noi, deci cu siguranță e și Raskolnikov pe undeva pe acolo.

După toată această perioadă, în ce fel crezi că va avea de suferit teatrul? Își va pierde oare libertatea?

E posibil, depinde de cât de mult va dura. De exemplu, nu cred că ce se făcea în starea de urgență, în online, se poate numi teatru. Nu zic că e greșit, dar nu e nici teatru, nu e nici film, e altceva, e alt produs. N-are încă nume, dar probabil la un moment dat o să aibă. Acum nu poate fi decât un hibrid. Cum nu cred că se poate face teatru cu distanțare. Dacă e să ne referim la asta și s-o gândim așa, trebuie să-i spunem în alt fel. Ca să supraviețuim, probabil va trebui să ne adaptăm, dar teatrul adevărat trebuie să fie viu, fără frică să te apropii de partenerul de scenă, de spectator, dacă ai ceva să-i spui. Teatrul în sine e despre libertate. Dacă ai îngrădiri de genul ăsta, nu se mai cheamă teatru. Și devine o problemă de etică dacă ar fi să rămână lucrurile blocate în online, în scenariul ăsta, dacă cineva ne-ar spune că de acum încolo vom crea doar spectacole de teatru online. E ca și cum eu acum fac cești de cafea din ceramică, care costă nu știu cât, și numai eu știu să fac asta, ca mine nu mai poate face nimeni. Cum nici alt actor, de exemplu, nu poate juca același rol la fel ca mine. Poate să încerce varianta lui de personaj, dar nu va fi la fel. Bun, și vine pandemia, nu se mai găsește ceramică și îți zic că fac ceașca la fel, dar din plastic. Ei bine, aia nu mai e ceașcă, chit că te păcălesc și ți-o vând la același preț. Dacă am face la fel cu teatrul, de fapt, ne păcălim pe noi. Până atunci nici nu vreau să mă gândesc la asta, dar dacă se va întâmpla vreodată, nu trebuie să-l numim teatru.

Dar pentru tine ce înseamnă libertatea?

Eu caut să mă simt cât pot de mult liber. Pentru mine, libertatea înseamnă a gândi lucrurile așa cum sunt, să nu las micile compromisuri pe care le fac, pentru că le facem cu toții, să-mi schimbe modul de a gândi, să nu ajung în punctul în care să simt că mă mint pe mine. Apropo de teatru online, să nu ajung să-mi spun eu mie, ca să fiu într-un soi de confort mental, „lasă că și ăla e teatru” sau că „nu e ceramică, dar e bine și așa, se poate bea din ceașca asta”. Asta înseamnă libertatea, să nu-ți pierzi valorile și mințile, până la urmă, să trăiești cât mai aproape de ce crezi tu că înseamnă libertatea, în diferite momente ale vieții.

Înainte de profesionalismul cu care tratezi fiecare rol, văd la tine un soi de loialitate față de niște oameni cu care lucrezi constant. Ți se pare importantă o legătură actor-regizor bazată pe loialitate? Ce alte valori crezi că sunt necesare ca o relație profesională să funcționeze pe o durată mai mare de timp, dincolo de lucrul la un singur spectacol?

Mi se pare foarte importantă relația dintre actor și regizor, dar nu i-aș spune tocmai loialitate. Mi se pare că în momentul în care găsești pe cineva cu care te înțelegi, cu care ai aceleași valori, de fapt, e o întâlnire. Aș numi-o întâlnire și mi se pare extrem de importantă. Eu când am început profesia asta, mă refer din facultate, am crescut cu filmele făcute de Scorsese cu De Niro, de exemplu, și după un film, două, trei, patru, vedeam cum creșteau oamenii ăștia împreună, regizorul și actorul, ajungând să facă filme din ce în ce mai bune. Mi se părea absolut minunat să crești împreună cu un om sau într-o echipă. La momentul actual, e greu să mai formezi o trupă în România, dar artistic vorbind, dacă există o trupă închegată, crești mult. Timpii pe care îi folosești la începutul repetițiilor, adică să cunoști regizorul, să-ți dai seama cum lucrează, el să te cunoască pe tine, să-și dea seama pe ce butoane să apese, unde, ce să scoată și cum să scoată de la tine, se scad atunci când lucrezi mai mult cu același regizor, se elimină de la sine. Lunile pe care le folosim apoi pentru repetiții duc spectacolul și mai departe, se fac mai multe descoperiri. Artistic, eu pot să fac multe lucruri, dar plasa mea de siguranță e în Eugen (Gyemant), e în Radu (Iacoban), pentru că sunt niște regizori cu care am lucrat mult și reușim să ducem mai departe treaba noastră. Cred, iarăși, în relația lui Marcel Iureș cu Alexandru Dabija, oamenii ăștia au făcut niște spectacole din ce în ce mai bune, dar dincolo de asta e acolo o relație profesională și, mai ales, umană minunată. Și mai e ceva, devenim inepuizabili unii în raport cu ceilalți, se formează o paletă infinită de emoții și mental e bine să știi asta. Ca să o spun mai simplu, e vorba despre plăcerea de a petrece timp la lucru cu ei. Dincolo de țelurile noastre și de toate teoriile, e plăcerea de a fi acolo, cu ei, de a face alt personaj, de a găsi altă abordare împreună etc. În momentul în care ești sincer și egal cu tine, când ai confortul de a te arăta așa cum ești, eu cred că, în timp, cu răbdare, fiindcă nu-i găsești pe toate drumurile (râde), atragi oameni care sunt la fel ca tine. Oamenii cu aceleași valori se atrag și lucrează împreună, trebuie doar să ai răbdare.

Știu că îți place să studiezi rolul înainte de a-l accepta. Ce tip de personaj ai refuza?

Nu aș refuza niciun tip de personaj. Au existat câteva pe care credeam că nu pot să le fac, un îndrăgostit, de exemplu. Până pe la 26 de ani nu m-am gândit că aș putea să fac asta. Nu mi-l doream pe Romeo, eu mi-l doream pe Mercutio. Acum aș vrea să joc într-o poveste de dragoste, să am niște vulnerabilități în raport cu o femeie, să risc. Nu știu dacă e scrisă povestea asta pentru mine, poate că există, totuși, și va veni. Deci n-aș spune „nu” la niciun personaj, sunt alte lucruri care nu mă conving când refuz. Poate mi se pare că povestea nu e scrisă cum trebuie, poate după ce primesc textul mă întâlnesc cu omul care mi l-a propus și nu găsim același set de valori artistice, nu vedem la fel lucrurile. Dacă e deschis și îmi spune ce îl interesează pe el, eu îmi dau seama dacă putem să ne întâlnim artistic pe undeva.

Ai simțit vreodată că un rol e creat fix pe măsura ta? Că ești cel mai îndreptățit să-l joci?

De multe ori am simțit asta. Clar am două exemple, asta pentru că erau și texte noi, mă refer la „50 de secunde” și la „Nu regret nimic”. În familia mea, în rădăcinile mele, am avut doi unchi colonei de securitate. I-am cunoscut puțin, eram mic atunci, dar am avut acces la ei în cadrul familiei. Oamenii ăia aveau un fel de a fi, pe care mi-l aduc aminte foarte clar, se uitau într-un fel, se îmbrăcau într-un fel și am folosit mult din imaginea mea despre ei pentru a-l umaniza pe Dominik. Să fii rău e simplu, cumva, dar să fii bun, să te arăți uman e mai greu. Și îmi plăcea ceva la unchii mei, nu știu să-ți spun ce, dar mă atrăgeau prin ce nu știam despre ei, erau fascinanți. Da, uite, acum mi-am formulat mie, misterul lor îmi plăcea, lucrurile pe care nu le discutau, iar eu am încercat să-i recompun cumva în personaj. Amintindu-mi-i, am simțit o legătură puternică cu textul de la „Nu regret nimic”. După ce am citit monologul anterior finalului, l-am sunat imediat pe Eugen și i-am zis că trebuie neapărat să-l facem, nu știu unde, și la metrou, și pe Calea Victoriei, nu mă interesează, doar să-l facem! (Râde.)Intuiam că sunt niște lucruri de descoperit, o anume violență când recunoaște la final ce a făcut, că există acolo niște profunzimi interesante. Monologul din final e ca o eliberare, fie că se sinucide, fie că se duce la pușcărie. El se oprește pe el din a mai fi, practic, o mașinărie de tortură, mașinăria care a devenit sau care chiar așa a fost dintotdeauna. Iar „50 de secunde” a venit la aproximativ două săptămâni după ce am primit textul de la „Nu regret nimic”. La „50 de secunde” am avut mare noroc cu Daniel Oltean, cel care a scris textul, și nu doar că l-a scris, era acolo vorba de o poveste cu detalii reale, fiindcă el a fost procuror criminalist. Munca la „50 de secunde” mi-a plăcut enorm tocmai din privința asta, fiindcă am avut acces mai departe de text. Daniel venea și la repetiții și ne-am împrietenit imediat. El a fost foarte deschis cu mine, iar eu am vrut să aflu cât mai multe, mă interesa și ce visa, bineînțeles, atât cât era dispus să povestească din intimitatea lui. Și îi plăcea când mă vedea pe mine atât de curios de toate detaliile, nu-i venea să creadă cât de „în poveste” eram toți.

Deci sunt rolurile tale clar, tu ești cel îndreptățit.

Da! (Râde.) Acum să-ți povestesc ceva funny, poate pare o laudă, dar… Augustin Lazăr, fostul procuror general al României, a venit și el la spectacol, apoi s-a dus la Universitatea din Suceava cu o comisie, nu știu cum, şi a cunoscut-o pe mama, care e profesoară de drept civil acolo. Când a aflat că o cheamă Elena Iftime a rămas așa, pe gânduri, parcă îi spunea ceva numele Iftime. Mama știa de la mine că Augustin Lazăr venise la spectacol și i-a spus că poate mă știe pe mine, că am jucat la Național. „Daaa? Am văzut spectacolul, să știți că ar putea fi procuror, mi-a plăcut!” Când mi-a povestit mama, am simțit încă o dată că rolul ăla chiar a fost scris pentru mine! (Râde.) Sunt de părere că avem nevoie de confirmări de genul ăsta și cred că trebuie să le luăm ca atare, să ne bucurăm de ele. Și nu e o laudă, e un lucru de care m-am bucurat enorm și tocmai d-asta am vrut să-l împărtășesc.

Ce înseamnă rigoarea în teatru? Cât de benefică e și cum o poziționezi față de spontaneitate, de intuiție?

Rigoarea în teatru te pune în condiția de a fi liber, culmea. Zona de libertate, de creație pe care o ai nu vine oricum. Doar când știi niște lucruri, când le stăpânești pe deplin poți să creezi liber. Trebuie să calci pe teren solid, altfel am crea așa, în eter. Mama lui Vladimir Anton, care a fost profesoară de regie, spunea ceva interesant: nu căutați întrebări care să vă deschidă alte o mie de posibilități, ci întrebări care să vă închidă din posibilități. Deci rigoarea e o disciplină în sine, sunt niște pași pe care trebuie să-i urmezi când creezi un personaj. În primul rând trebuie să fii la timp la repetiții, e prima regulă. Să ai textul învățat, să nu fii mahmur, să dormi cât trebuie, să te pui în condiția de a lucra. Și eu am tot felul de rigori și cea mai importantă dintre ele este apa (râde), e sfântă! De vreo șase ani mănânc și fructe dimineața. Sunt, în același timp, rigoarea, dar și liniștea mea, că tot m-ai întrebat de liniște, și le fac chit că-s aici, la Constanța, la Suceava sau în vacanță. E ordinea mea, sunt nevoile mele și am grijă de ele. Deci cred că, de fapt, rigoarea te ajută să fii spontan, doar așa te poți pune în starea de libertate creatoare.

Te-ai gândit vreodată să te duci într-o altă zonă a teatrului? Regie, de exemplu?

M-am gândit, mi-am pus problema, dar pentru mai încolo, deocamdată nu simt că am ceva de spus. Nu e vorba că nu mi-aș dori neapărat și acum, dar cine știe cum o să fie în 15-20 de ani, se poate orice. M-am gândit la asta de mai multe ori, dar nu a fost un gând aplicat, nu am un text anume pe care să vreau să-l montez, nu am o idee concretă pe care să vreau s-o scriu. Însă știu că dacă mi-aș asuma vreodată să regizez ceva, nu m-aș regiza pe mine, n-aș putea.

Dar cum ai regiza cea mai frumoasă zi din viața ta?

N-aș regiza-o! (Râde.) M-aș urca în mașină și m-aș duce nu știu unde, oriunde. Am mai făcut asta o dată și mi s-a părut foarte tare. Am avut în martie, acum nu știu câți ani, niște zile libere, o săptămână cred. M-am urcat cu prietena mea de atunci în mașină, fără să ne fi făcut vreun plan, și am mers la Sibiu. Am luat cazare de pe autostradă, o noapte, tot ce mă interesa era să fie în centru, atât. Ne-am cazat lângă Piața Mică în Sibiu și a doua zi, când ne-am trezit, am mai cerut o noapte. Apoi am plecat mai departe. Cluj? Prea departe. Ai fost în Alba Iulia? Nu. Nici eu. Și uite așa am plecat la Alba Iulia, încă o noapte. Apoi Sighișoara, Viscri, după care ne-am întors acasă. Mi-a plăcut atât de mult! Deci cea mai frumoasă zi din viața mea ar fi să mă duc oriunde și să descopăr ceva. Chiar și acum, când am fost la Constanța, mi-am amintit de cum mă duceam cu ai mei la mare, în stațiunea Venus, și stăteam la Hotel Rodica. Am vrut să caut hotelul ăsta, așa că m-am urcat în mașină și am luat-o din stațiune în stațiune. Am descoperit tot felul de colțișoare prin Olimp, prin Neptun, fostele vile de pe lângă casa lui Ceaușescu, unde stăteau securiști. Evident că arată tot ca un bazar, dar am descoperit alte și alte chestii, plus că plecam dintr-un loc în altul fără să știm unde ne ducem. Și asta e frumusețea. Hai să mergem undeva și vedem noi ce se întâmplă apoi.