Să te atașezi de propria persoană ca un câine fără stăpân. Să dansezi și să iubești în fotografii care te-au împietrit fericit. Să-ți imaginezi mișcarea valurilor în timp ce mâna desenează bucle în aer. Să speli geamurile din nou, astfel încât petele să nu obtureze peisajul cenușiu de afară. Să fii închis în propria ta lume. Să fii singur în propria ta lume, printre gânduri nemișcate ca piesele de mobilier. Oare s-a pus praful? Oare ne mai auzim dacă șoptim sub măști? Oare în câțiva ani de meditație vom atinge detașarea absolută?

Suntem parte din prezentul nostru steril. Fragili ca o sticlă pe care atunci când o cureți trebuie, de fapt, s-o mângâi. Suntem niște oameni care și-au pierdut corpul, fiindcă fără expresivitatea mâinilor, a buzelor a rămas doar un depozitar al emoțiilor care nu se pot exprima. Atingerile noastre nu mai găsesc pielea, devin gesturi imprudente. Se transformă monstruos în frică și în vină. Dorințele noastre se ridică mai mult, mai mult, ca niște zmei de jucărie care au zburat din greșeală prea sus. Am vrea acum, poate, să dăm timpul înapoi, să-l facem să se muște singur de coadă, să repete încă o dată ce a spus cu câteva luni în urmă, chiar dacă atunci a bolborosit ceva de neînțeles, am vrea să-și anuleze labirintul îngust spre viitor. Ce înseamnă un viitor ridicat pe stâlpul vinei sau al fricii?

Ce înseamnă să-ți acorzi o plăcere cu frică și apoi să te simți vinovat că ți-ai permis-o? Ce înseamnă să ajungi la teatru cu sentimentul că ai săvârșit o imprudență, că ai forțat nota, că ești necugetat și că te pui în pericol? Ordinea lumii noastre interioare s-a schimbat. Noi ne-am schimbat. Vedem curajul în actrița care a jucat cu doar cincisprezece oameni în sală, cincisprezece oameni care au încercat să aplaude mai tare și mai tare, ca și când ar fi vrut să acopere bătăile a o mie de persoane. Vedem curajul într-un Romeo și o Julieta care se dezbracă și se sărută sub un cearșaf alb. Vedem curajul când doi actori își trec paharul de la unul la celălalt și beau. Când o actriță primește zâmbind un buchet de flori din public. Când un actor se apleacă să-și spună monologul spre spectatori. Cum putem deosebi curajul nostru de frica lor? Sau invers. Cum se poate crea teatrul fără libertatea gândului de a-ți dori, de fapt, să fii acolo?

E a treia oară în decursul acestui an când instituțiile de cultură se închid. Nimic nu ne garantează că apoi nu va mai fi la fel. Nimic nu ne garantează că vom fi salvați. Dincolo de virusul contagios, frica a devenit contagioasă, iar vina e prima dintre simptome. Corpul nostru are propria memorie. Va avea propriile rateuri. Firescul a devenit scandalos și fiecare atingere prezintă un posibil risc. Se șubrezesc credibilitatea, dorința, nevoia. Ne obișnuim ușor cu gândul că putem fi niște animale ascultătoare. Omul e un animal cu rațiune. Onorant, dar nu azi. Azi suntem închiși în propria rațiune care a devenit o casă, un personaj, un monstru, poate. Trebuie să avem măsura gândului și a gestului întrerupte, fiindcă suntem responsabili și vinovați deopotrivă la un nivel mult mai înalt, suntem mondiali în imprudență și în griji. Suntem, oare, ridicoli? Sau poate înduioșători? Mai suntem sensibili sau doar ne e frică? Avem nevoie de teatru sau doar ne-am mințit până acum?

Toate întrebările de mai sus sunt mici revolte. Oamenilor nu le e frică de adevăr, ci de consecințele lui, de faptul că încrederea le-a fost amputată prin știri alarmiste, prin măsuri de urgență date de pe o zi pe alta fără vreun temei precis, fără o țintă concretă, mascând astfel lipsa crudă a unei soluții coerente. Sigur că ne întoarcem la scenă cu tot dragul, dar pierdem mult din noi. Uităm să mai visăm, uităm să ne dorim unii pe alții, fiindcă somnul nostru e îmbâcsit de neliniște. Și nimic nu poate să înceapă sau să se sfârșească cu adevărat până ce somnul nu pune punct unei zile. Și cum să mai zâmbim când următoarea zi ne aruncă în aceeași buclă a inerției de a nu ști ce va fi?

Balul mascaților s-a transformat în balul sinucigașilor. Sau cel puțin asta ni se spune, fiindcă ne ambiționăm să nu ne spălăm și noi pe mâini… de cultură?!