Andreea Bibiri e actriță. Este angajată deja de 22 de ani a Teatrului Bulandra. Joacă și în spațiile teatrelor independente, în filme sau seriale TV. A obținut nenumărate premii. A ținut cursuri de teatru atât pentru actori profesioniști, cât și pentru amatori. Dar toate acestea le puteți afla, desigur, și din alte surse. Ce veți afla din dialogul acesta este că Andreea Bibiri n-a prea iubit școala în gimnaziu, s-a îndrăgostit de teatru în adolescență, iar rolul de mamă e cel mai greu rol din viața ei. În plus, îi iubește pe adolescenți și crede că teatrul i-ar putea salva. A trăit un cutremur la una dintre reprezentațiile unui spectacol și, totuși, nu-i e frică de nimic pe scenă. E dezamagită de ce se întâmplă în profesia ei, dar speră că după ce se va termina cu nebunia asta, să ieșim cumva la liman…

Andreea Bibiri stă liniștită la masă, bea un pahar de apă pe terasa casei. Ascultă atent și calm întrebările și răspunde cu povești. Ibsen, motanul adoptat acum două săptămâni de pe stradă, toarce liniștit în fotoliu. Pe fundal se aude o mierlă, câteva claxoane și copiii de pe un stadion. E luni, e seară și parcă timpul a stat în loc…

Spuneai într-un interviu că în adolescență erai un copil „problemă”. De ce te considerai așa? Cum a fost copilăria ta?  

Eu am avut un ghinion mare de la începutul școlii. Ca și fiica mea cea mare, de altfel. Timp de patru ani, am avut o învățătoare în vârstă, isterică, agresivă și nu numai că ne lovea, dar urla tot timpul în clasă, iar pe mine m-a traumatizat foarte tare. Prin urmare, mă uitam pe geam și cântam, aveam tot felul de apucături. Ulterior, aceleași apucături le-am aflat și la fiica mea, pentru că se plângea învățătoarea. Bine că a scăpat de ea! Încă mai există oameni care țipă și consideră că țipatul nu e o problemă! Nu. E la fel de agresiv ca atunci când lovești pe cineva, uneori poate mai tare îl agresezi și îl sperii decât dacă i-ai da un brânci. Iar acești profesori riscă să le distrugă copiilor plăcerea de a merge la școală, de a învăța, încrederea în învățământ și în școală…

Pentru mine a fost îngrozitor și mi-a dispărut toată plăcerea de a mai merge la școală. Așa am pierdut primii patru ani. Am mers destul de greu cu școala după, învățam fix cât să scap. Și-atunci ai mei erau terorizați, pentru că nu înțelegeau cum vine asta: eram foarte isteață, citeam foarte mult, făceam o mulțime de lucruri inteligente, dar la școală aveam note mici. Apoi, în adolescență am fost destul destul de depresivă. Mă închideam în camera mea și stăteam. Știu că majoritatea adolescenților trec prin momente din astea și au perioade în care se închid în ei, vor să se rupă, au căderi, dar la mine cred că era undeva instalată o depresie care m-a chinuit mult. Și din pricina asta au fost și ai mei chinuiți… Mă uit la poze și văd că nu eram fericită, aveam o privire destul de tristă. Bine, eu de felul meu nu sunt o ființă așa… „hăhăitoare” (râde), foarte veselă… Dar da, am fost un copil dificil.

Pe urmă, când mi-a intrat în cap treaba asta cu teatru, i-am supărat și mai tare pentru că și-au dat seama că o să fiu destul de chinuită de viață, că n-o să am bani, că va fi greu să fiu actriță, mai ales într-o țară ca a noastră… Asta i-a întristat mult.

Și cum ți-a intrat în cap dorința asta să faci teatru?

La 16 ani am avut marele noroc s-o cunosc pe Petronela Lazăr – profesoara mea de la Școala de Artă. Era în anul II la o facultate privată, studenta lui Marcel Iureș și a lui Alexandru Dabija. Și-a sacrificat cariera pentru noi. De aproape 30 de ani face numai asta: lucrează cu adolescenți. Știi cât e de frumos? Ea nu e numai o profesoară, e o mamă, o mamă atipică: e și dură, e și deșteaptă, e și bună, și blândă, te și laudă, te și iubește, te toate! Dar în primul și în primul rând, muncește și ține enorm la copiii ei… Ea ne-a învățat să gândim, ne forța să gândim! Trebuia să citim mult, să povestim ce-am citit, să analizăm personajele, iar pentru un adolescent e minunat.

Ea a știut să-mi dea un start foarte bun. Eu la 16 ani am făcut primele exerciții de yoga, pe vremea în care nu se știa ce-i aia yoga în România. Eram în anii ‘90. Cine știa atunci de yoga și cum se face?! Ea m-a ajutat să-mi măresc capacitatea toracică și așa am ajuns să am, pe lângă un timbru corect lucrat, și o capacitate de respirație care-mi permite să vorbesc foarte bine pe scenă. Tot de la ea am învățat și etica din profesia de actor. Cu ea am învățat toate astea, nu în facultate. E extrem de important ABC-ul când intri în profesia asta.

Și pe mine chiar m-a salvat în adolescență teatrul. Cred că, dacă nu descopeream teatrul, aș fi ajuns un adult depresiv, cu o profesie care să mă deprime și mai tare. Nu cred că aș fi putut să fac altceva cu atâta bucurie cu cât fac teatrul!

Ce a însemnat pentru tine debutul într-un teatru ca Bulandra? Cât de importantă a fost întâlnirea cu colectivul Teatrului Bulandra în devenirea ta artistică?

A reprezentat o mare șansă. Știi care e chestia? Că eu când am intrat în Teatrul Bulandra și m-am trezit în aceeași distribuție cu Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Răzvan Vasilescu, Irina Petrescu, mi se părea că e uimitor, că e incredibil. Dar cel mai trist e acum, când îmi dau seama că asta nu se mai poate. Și mă uit în jur și mă apucă o frică și o spaimă că mă gândesc: „Dar eu de la cine mai învăț?!”.

Simt un pic de dezamăgire în vocea ta…

În momentul ăsta sunt un om foarte dezamagit de ce se întâmplă în profesia mea. E dureros pentru mine să vorbesc despre asta. E ceva pentru care eu mi-am sacrificat viața, și nu numai a mea, ci viața mea de familie. Au fost extrem de multe momente, chiar perioade întregi, în care eu nu am stat cu copiii mei, n-am fost alături de familia mea, ca să fac lucrurile așa cum consideram eu că trebuie să le fac. Și în momentul ăsta, îmi dau seama că nu mai vreau să fac așa. Văd asta și în jur, la toți colegii mei. Nimeni nu mai este dispus să se sacrifice. De ce? Pentru că suntem foarte dezamăgiți, deziluzionați, nu prea mai avem încredere în forța noastră de actori, de artiști.

Dar sacrificiul tău a fost recunoscut. Ai primit multe premii până acum. Cât de importante sunt premiile pentru tine și în ce fel ți-au folosit?

Pentru mine, personal, au însemnat mult pentru că au fost o confirmare că n-am muncit în zadar. Așa cum ai spus și tu. În același timp, niciunul dintre cele două premii importante pe care le-am luat, nu au fost oferite pentru ceva ce am făcut în Teatrul Bulandra. Eu am câștigat aceste premii cu roluri făcute la Teatrul Act și la Teatrul Național din Cluj. E foarte nedrept că eu sunt angajată de 20 de ani în Teatrul Bulandra și de la „Unchiul Vania” n-am mai făcut niciun rol care să însemne ceva pentru cariera mea…

Și…

„Cine e de vină?”, o să mă întrebi tu. N-aș putea să spun…

Ai menționat spectacolul „Unchiul Vania”. Ce-a însemnat pentru tine acest spectacol?

„Unchiul Vania” a fost un spectacol experiență. Era o întâlnire de mai multe generații care respirau împreună pe scenă. Era ca o experiență de viață. Când plecai de la spectacolul ăla, simțeai că pleci îmbogățit de umanul din tine și din noi. Simțeai că te apropie de ce suntem noi, de esența noastră. Astea sunt spectacolele care consolidează trupa.

Teatrul este despre întâlnire. Trebuie să faci să se întâlnească lucruri. Nu e numai despre un actor, doi, trei, e și despre scenografie, despre un text, un context. Teatrul trebuie să fie cuprinzător.

Ținând cont că ai călătorit mult și ai participat la festivaluri importante, ai o întâlnire care te-a marcat uman și profesional?

Am avut foarte multe întâlniri. Nici nu știu ce să zic, nu vreau să fiu nedreaptă… Uite, cel mai mișto om de teatru pe care l-am întâlnit eu vreodată a fost Radu Penciulescu. N-am făcut niciun spectacol propriu-zis cu el, am fost doar la workshop-uri. Dar cred că omul ăsta era un adevărat om de teatru: fără fițe, fără figuri, fără statuie. Era simpatic, relaxat, glumeț, haios, îi plăcea să greșească… Cred că ăsta e, de fapt, secretul în a fi un om de teatru. Să-ți accepți vulnerabilitățile. Fără asta n-ai cu ce să lucrezi, de acolo vine materialul valoros. Când începi să fii statuie, nu mai poți să faci teatru. (râde)

Și Liviu Ciulei a fost important pentru mine.

Amândoi sunt morți. Tu vezi cât de trist? Lumea asta e distrusă. Sau poate sunt eu prea obosită…

Ai spus în  mai multe interviuri că teatrul e marea ta dragoste. După proiectele recente s-a schimbat ceva în relaţia ta cu filmul și televiziunea?

Teatrul este în continuare marea mea dragoste, dar mă refer la Teatru, nu la instituție. Mie îmi place să fac televiziune, mai ales dacă e comedie, oh!, îmi place mult de tot. Am filmat două sezoane la serialul „Mangalița”. Mie mi-au plăcut foarte tare, doar că publicul românesc nu a fost pregătit pentru acest serial. (râde) Nu știu ce s-a întâmplat de nu au vrut să-l continue. Eu m-am simțit bine făcându-l.

Care a fost cea mai ciudată întâmplare care ți s-a întâmplat pe scenă?

Eu am trăit un cutremur jos la Teatrul Act. A fost un pic sinistru. Eram în timpul spectacolului „The Shape of Things”. Trebuia să intru în scenă cu Mihaela Sîrbu, iar pe scenă erau Șerban Pavlu și Vlad Zamfirescu. Stăteam după perdelele de la intrare și țin minte că Mihaela avea o tavă în mână și îi zdrăngăneau paharele alea. (râde) Ne-am uitat după perdea să vedem ce face lumea. Actorii au stat, n-au mișcat, publicul la fel. Îți dai seama că dacă ei făceau un gest să iasă, să fugă, ar fi fugit toată lumea și s-ar fi panicat. Actorii s-au oprit, au așteptat să se termine, s-a terminat, au lăsat așa preț de câteva secunde să se instaleze o liniște, după care, în momentul în care s-a dat prima replică, au pornit niște aplauze furtunoase. Lumea se încărcase, se tensionase foarte tare și, de emoție, când au auzit următoarea replică, s-au pus pe aplaudat: „Am supraviețuit și am auzit și următoarea replică!” (râde)  

Unii oameni își pun viața în pericol să meargă la teatru, nu-i de glumit. Mi se pare ceva foarte important și prețios ce avem noi. Faptul că în momentul ăsta suntem cum suntem și totul e o bătaie de joc e foarte nedrept. Și față de teatru, și față de noi. Poate după ce se termină cu nebunia asta, să reușim să ieșim cumva la liman, să mai luăm o gură de aer, că prea e totul sufocant de rău…

Ți-e frică de ceva pe scenă?  

Pe scenă nu mi-a fost niciodată frică de nimic. Se poate să am emoții și să-mi fie teamă că n-o să fie destul de bine ce voi face, dar asta doar atunci când mă întâlnesc cu situații noi. Cum e premiera, de exemplu, că nu știi cum o să fie, te surprinde reacția publicului, felul în care tu joci pentru ei, cum primesc schimbul de energie, dacă se leagă lucrurile, dacă le place. Nu e nevoie să aștepți până la aplauze pentru că-i simți din timpul spectacolului. De multe ori e o varză și o prostie, iar la final sunt niște aplauze de nu mai înțelegi nimic. Dacă e un spectacol bun, se întâmplă schimbul ăla de energie și-ți face bine.

Uneori poate să fie și teama că nu se aude cum trebuie, că intră cineva nou în distribuție și nu o să se descurce sau că eu sunt nouă în distribuție și n-o să mă descurc.

Ah, da! Mi-a fost frică acum la „Antigona” că o să cad de pe scaune. Trebuia să pășesc pe niște scaune ținute de colegi, dar dacă unul nu-l ținea bine, mă prăvăleam cu ele. Și nu știu de ce regizorul le-a spus să mi le pună la distanță. S-a gândit el să-mi dea un challenge, dar eu prefer provocările la nivel emoțional sau ca tehnică de actorie, nu la nivel fizic. Eu nu prea sunt pentru fizicație pe scenă, nu agreez tumbele, cu riscuri să-ți rupi mâna, coloana, gâtul. Și am avut noroc de regizori înțelegători. Atunci când eram în pericol, am anunțat și mi s-a spus: „Ah, da, dacă e periculos așa, nu faci!”. Uneori poate să fie periculos în profesia asta, dar depinde și cât ești tu dispus să-ți asumi. Da, în afară de riscatul sănătății fizice pe scenă, nu mi-e teamă de nimic.

Încă de la începutul carierei tale ai jucat atât pe scenele teatrului de stat, dar și foarte mult în teatrele independente. În momentul de față, unde ți-e cel mai dor să joci?

Mi-e foarte dor de Green Hours. Acolo chiar mergeau artiști și se vedea cine face din pasiune teatru și cine nu. În niciun caz nu te duceai să câștigi bani…

Povestește-mi, te rog, despre rolul de mamă și Toffy din spectacolul „Ea și numai ea” de la Teatrul Act. Cum a fost acest rol? Cât din personalitatea ta e în acest personaj care e și mamă, și copil?

Rolul din „Ea și numai ea” s-a potrivit perfect cu ce trăiam eu în viața mea sau, cel puțin, cu ce trăisem până în momentul ăla, având și eu la rândul meu două adolescente. Rolul de mamă e cel mai greu rol din viața mea. Pentru mine a fost foarte provocator, pentru că mi-aș fi dorit enorm ca, prin intermediul acestui spectacol, să înțeleg ceva despre mine ca mamă și, în același timp, să mă pot îmbunătăți. Evident că fetele mele, ca orice adolescent nemulțumit de părinții lui, îmi reproșează că nu sunt o mamă bună. Dar eu le spun: „Mamă, eu sunt cât pot de bună. Dacă aș putea să fiu mai bună, jur că aș fi, dar atât pot eu să fiu”. Cumva, în personajul ăsta, nu știu cât am descoperit despre mine ca mamă, dar cred că am reușit să aduc ceva din ce am descoperit eu ca mamă în viață. Și anume, că nu ai nicio șansă ca părinte să fii bun dacă nu faci TU în primul rând efortul de a-i înțelege pe copiii tăi. Asta e evident sarcina părintelui, nu a copilului. Și orice părinte care îi cere copilului să-l înțeleagă, greșește. Copilul nu are de ce să facă un efort să te înțeleagă pe tine, nu face parte din atribuțiile lui de copil. Tu, ca părinte, ești cel care trebuie să se pună în locul lui, să facă schimbul ăsta de rol. Da, e dificil s-o faci dacă nu ești obișnuit și dacă ești o persoană egoistă, care privește doar dintr-un punct de vedere. Trebuie să recunosc că și mie îmi era. Dar a venit un moment în care mi-am dat seama că nu există o altă șansă decât să învăț să fac acest schimb de roluri. Deși culmea, sunt actriță. O să râzi, dar actorii nu fac acest efort. Ei interpretează niște roluri, dar asta nu înseamnă că se pun în pielea celuilalt. Asta ține de cu totul altă zonă, de umanitate și de empatie.

Spectacolul s-a jucat în cadrul unui proiect dedicat adolescenților. Cum a fost să joci pentru o sală plină de adolescenți?

Eu pe adolescenți îi iubesc. Dacă atunci când sunt copii sunt la stadiul ăla de egoism, egocentrism și omnipotență, la adolescență intervine și latura cealaltă de dezamăgire, de frustrare, de neputință a faptului că nu ești tu buricul pământului. După ce ieși în lume, începi să o înțelegi și te descoperi singur, mic și inutil. Atunci apare zona aia de vulnerabilitate în adolescenți, pe care o iubesc, care mi se pare că îi face atât de prețioși. Acolo este momentul în care ar trebui să intervină teatrul! După părerea mea, cred că cea mai mare crimă a învățământului românesc este că nu se face teatru în licee. Teatrul ar putea să salveze mulți adolescenți.

Începând cu acest an școlar, teatrul devine materie opțională în școli. De la clasa a III-a până la a XI-a.

Da? N-am știut. E un început. I-am admirat întotdeauna pe americani că au în licee teatru și trupe de teatru. Probabil că n-au cei mai mari profesori, cei mai buni, iar la noi cu siguranță o să fie o problemă… Eu și în Institut am avut profesori foarte slabi. Iar cei care sunt acum, pot s-o spun cu mâna pe inimă, sunt și mai rău… Sunt foarte puțini profesori buni de teatru.

Eu, una, nu cred că aș avea răbdare să stau să lucrez cu copiii. E foarte greu. Asta ar presupune chiar să-mi sacrific cariera. Pentru că nu poți să faci de toate: cine spune că e și profesor, și actor, și regizor, și cântăreț nu-l cred nici să mă pici cu ceară. Eu cunosc un singur om care lucrează cu adolescenți bine: profesoara de care ți-am povestit. Să-ți zic câțiva actori care au terminat la ea Școala de Artă: Andi Vasluianu, Mihai Bendeac, Sorin Dobrin, Florina Gleznea, mulți actori care sunt angajați la Teatrul Mic. Eu cred că pe majoritatea pe care i-ai întreba, ar putea să-ți spună că, în doi-trei ani de lucru cu ea, au învățat mai mult decât în patru ani de facultate. Îți garantez. Omul ăsta chiar știe ce face, ce înseamnă să lucrezi cu adolescenți, pentru că ei nu numai că sunt mici și vulnerabili, dar teatrul e o formă destul de invazivă de lucru. Intri în zona lui emoțională, inconștientă, subconștientă, ca să poți să faci ceva cu adevărat valoros.

Cum ai convinge un adolescent care nu a pășit vreodată într-o sală de teatru, să accepte această provocare?

Eu nu prea recomand oamenilor să meargă la teatru, pentru că în perioada asta nu sunt foarte entuziasmată de ce se întâmplă prin teatre. În teatrele independente, da, se întâmplă lucruri importante, oamenii se străduiesc să facă lucruri bune. Dar în teatrele de stat e multă deprofesionalizare…

I-aș spune așa: „În afară de școală și de educația pe care o primești din partea statului, mai ai nevoie și să-ți cultivi sufletul, nu numai mintea. Dacă-ți place să citești, foarte bine, ești salvat. Dacă-ți place să asculți muzică, minunat. Însă teatrul o să te ajute să te înțelegi mai bine cu cei din jurul tău, să-i cunoști, să ai relații mai bune cu oamenii!”. Eu asta cred că face teatrul. Creează relații mai bune între oameni. Și fără relații mai bune între noi, societatea nu are nicio șansă. Individual nu ai cum să te salvezi, doar împreună cu cineva. Și măcar că ai o relație cu un om și tot e important. Teatrul poate să salveze sufletul!

@Matei Buta

Știu că ești interesată de zona asta de psihodramă. Povestește-mi, te rog, cum ai ajuns să faci asta?

Psihodrama este o formă de terapie prin teatru, deși este impropriu spus, pentru că teatrul bine făcut este terapeutic oricum. Și de asta eu, mai mult decât să-i încurajez pe oamenii să meargă la teatru, le spun să facă teatru! Teatrul, ca orice formă de creație, este, de fapt, sensul vieții. A fi creativ poate să-ți vindece multe răni și probleme pe care ți le creează societatea, mai ales societatea asta bolnavă în care trăim noi. Nu cred că există oameni fără traume. Cum spunea și terapeuta mea: „Trăiesc în România, prin urmare n-am cum să nu fiu traumatizată” (râde). Numai că ieși din casă și asculți claxoanele astea și tot te traumatizează… Iar teatrul poate fi terapeutic. Psihodrama este o tehnică dezvoltată de la Levy Moreno încoace și a luat multe forme, inclusiv teatrul de improvizație. Ea se ocupă cu scăderea nivelului de anxietate, creșterea nivelului de spontaneitate, iar, prin creșterea aceasta, apare creativitatea.

Dar de unde pasiunea pentru zona asta?

Nu e o pasiune. Eu am ținut niște cursuri. Inițial am început printr-un laborator de teatru cu actori profesioniști la Teatrul Bulandra. A durat doi ani pentru că n-am fost susținută de direcția teatrului și am clacat, l-am închis. Apoi am început să lucrez cu amatori. Făceam niște cursuri de teatru cu oameni din corporații, care simțeau nevoia unui hobby care să-i rupă de viața de la muncă. Ei ar fi vrut să facă teatru, însă eu le spuneam de la început că nu e trupă de amatori și că nu facem spectacole. Totul se baza pe un soi de antrenament pentru a spori spontaneitatea și creativitatea. Nu lucram cu texte, piese de teatru, nu făceam spectacole. Pur și simplu îi antrenam în a se autodescoperi și autocunoaște. Îi puneam în diferite ipostaze, în diferite vârste, îi provocam să vorbească mult despre ei. Și am ajuns ușor, ușor la momente de intimitate și de deschidere atât de mari, încât ce ajunsesem să fac era fix psihodramă. Doar că eu nu știam că există așa ceva. M-am simțit ușor depășită de situație, în sensul în care simțeam că ei au nevoie de ceva mai mult ajutor din partea mea. Mi-am dat seama că am nevoie să mă specializez ca să îi pot ajuta și susține în ce au ei nevoie. Am oprit cursurile de teatru și am început să caut o tehnică, o metodă prin care să pot să fac lucrurile pe care voiam să le fac. Întâmplător am auzit pe cineva la o petrecere care vorbea despre un workshop de psihodramă. I-am cerut mai multe detalii și m-am dus și eu. A fost fascinant! Nu-mi venea să cred că oamenii ăia făceau exact ce-mi doream eu să fac. Mi s-a părut ceva incredibil.

În momentul ăsta, psihodrama e practicată mai mult în spitalele de psihiatrie de către terapeuți. Eu o să continui să fac o formă de psihodramă, dar mai spre teatru, spre dezvoltare personală, nu neapărat terapie, nu vreau să mă duc foarte profund în zone periculoase. E foarte mișto ce se poate face și eu asta îmi doresc să fac în continuare. Nu mă mai interesează nici Hamlet, nici Antigona… (râde)

Tocmai de „Antigona” voiam să te întreb. Ai avut recent premieră cu „Antigona” la Teatrul Bulandra, într-o variantă realizată special pentru transmisiune online. Cum a fost experiența?

Trebuie să recunosc, regizorul Stathis Livathinos nu e neapărat pe gustul meu. Însă are niște calități. În primul rând, a introdus o disciplină fără de care noi n-am fi putut să facem într-o lună de zile tot ce am făcut. Mai ales după perioada de stat acasă în timpul stării de urgență. A muncit cu noi într-un ritm… zici că am fost în cantonament! Timp de o lună, noi am stat de dimineață și până noaptea târziu în teatru, plecam de acolo rupți, frânți. N-am mai trăit de mult așa ceva. Chiar a fost foarte greu. Și omul ăsta a avut puterea să ne țină. Știi că specificul actorului român este să întârzie, să facă mișto, să bârfească un pic și să se lălăie la repetiții. (râde) Ei bine, nimic din toate astea nu s-au întâmplat. Pentru mine a fost uimitor. După ce am filmat spectacolul, românește e să stai și tu după aia la un pahar. Băi, nimic, omul a plecat. Ne-a zis: „Bună ziua. Vă mulțumesc. A fost o onoare. Sunteți minunați, extraordinari. La revedere. O să mă mai întorc!” și a plecat. Nu a stat să bea nici măcar un pahar cu apă. A fost totul uimitor de diferit de cum eram obișnuiți să facem. Poate din cauza pandemiei, dar crede-mă, ne-a prins foarte bine.

Crezi că lumea mai poate fi salvată prin teatru?

Numai prin teatru poți să-i salvezi pe oameni! Dacă nu avem teatru, ăsta e primul semn că societatea este bolnavă. În momentul în care societatea înflorește și oamenilor le este bine, crește creativitatea și atunci o să vezi multe evenimente culturale. Oamenii devin creativi pentru că noi suntem în esență niște creatori, nu suntem niște monștri distructivi. În momentul în care îi vezi pe oameni că se omoară pentru un loc de parcare, e clar că societatea are mari probleme și n-am ajuns deloc bine.

Când vezi că teatrul înflorește, că sunt spectacole frumoase, bune, că oamenii au chef să se joace, să țipe pe scenă din toți bojocii, să râdă, să plângă, să danseze, să cânte cu chef, atunci înseamnă că suntem salvați. Dacă nu fac asta, e clar un semn de întrebare. Cine vrea să ia pulsul societății, să se ducă la teatru.

Credit foto: Ioana Grigore, Alex Iureș, Matei L. Buță, Lavinia Pollak