„Totul s-a spus, toate s-au făcut (deja)” – Ne tot repetăm blazaţi, dar plini de propensiune intelectuală, ca pe un dicton dintr-o limbă moartă, de câteva decenii bune. Şi aşa, „asumaţi” întru lipsă de originalitate comtinuăm să fim artişti, să scornim creaţii, să inventăm noi modalităţi de expresie şi să ne contrazicem ca nişte copii teribili ce suntem. Mai cu umor, mai cu ironie, mai citând, mai reinterpretând, găsim şi tot găsim câte o virgulă de pus lui Shakespeare, câte o mustaţă Mona Lisei, câte o tăcere lui Cehov şi câte o nemişcare dansului contemporan. Ţâfna în faţa evidenţei secolelor şi a cronologiei care din punct de vedere istoric e liniară, şi nu o spirală superbă, aşa cum ne-am dori să ne reprezentăm existenţele sau raportul cu timpul cel inventat tot de noi, acest tupeu exprimat cu fruntea în soare şi spatele încordat într-o îndreptare forţată nu ajung prea departe, oricât ne-am oţărî că nu prea mai avem nimic de făcut pe Câmpiile Elizee ale artei.

Aşadar, creativitatea căreia i se face galerie la propriu, creativitatea cea crescută în cele mai optime condiţii, ca un şcolar isteţ, dar leneş, încurajat de o întreagă pleiadă de părinţi exigenţi, bunici duioase, unchi preferaţi şi bone filipineze, creativitatea cea ţinută pe palme a devenit nu o calitate, ci un loc comun în care oricine se poate simţi un pic mai bine cu el însuşi. Faci o căniţă din lut care, de fapt, arată a movilă strâmbă, dar eşti felicitat, încurajat, aplaudat pentru strădanie şi originalitate, cică. Succesul care îi ocoleşte pe mulţi e pus la colţul ruşinii, pentru că promovează elitele atât de blamate şi scuipate în faţă pentru impertinenţa de a se ridica un pic pe vârfurile performanţei. Să le fie ruşine! Efortul celor mulţi şi nechemaţi e mai de preţ decât reuşita celor puţini aleşi.

Acest comportament cel puţin curios a dus la o aplatizare a expresiilor. În teatru spectacolele au început să semene izbitor între ele. Nu e vorba despre nicio estetică personală, despre niciun statement, despre nicio direcţie asumată. Pur şi simplu asistăm la o perpetuare a cam aceloraşi video proiecţii, lumini de stroboscop, ciclorame împrumutate de la o scenă la alta, reţete de scris scenarii, care vorbesc despre realitatea imediată şi o lipsă de imaginaţie simptomatică. Tipicul pare prestabilit, iar efectul e ca gustul unei supe la plic: dacă îţi e foame a foarte bun, dacă nu prea, atunci simţi puţin din gustul înţepător de chimicale făcute praf şi pulbere. Vorbitul la microfon, inserturile de momente coregrafiate presupus spontane şi aleatorii, cam aceleaşi tonalităţi, cam aceleaşi monologuri spuse cu ochii întredeschişi sau ficşi în funcţie de efectul dorit, rostirea albă, poveştile triste despre supărări personale ridicate la rang de dramă universală, degetele aruncate agresiv spre un public care se doreşte a se simţi vinovat pentru cine ştie ce crimă de a fi într-un fel sau altul, cam în acelaşi pahar se iscă furtunile artistice agitate, dar previzibile.

Această îngăduinţă mămoasă cu substrat mercantil, care încurajează inconştient o creativitate căznită în mai oricine a creat surogate de forme de expresie pe care le aplaudăm cu jena celor care nu doresc să strivească nici corola de minuni a lumii, nici avântul aproape infantil al celor care se visează creatori. Creativitatea încurajată pe reţelele de socializare are ca scop vânzarea de vopsele şi plasticuri şi carioci; workshopurile de toate felurile în care eşti învăţat cum se scrie, cum se fotografiază, cum se dansează, cum se joacă teatru, cum se pictează, cum se trăieşte sunt modalitatea inteligentă prin care se câştigă o pâine cinstită, nu ţin loc de experienţă, studiu şi, mai ales, talent. Terapiile ocupaţionale în care colorezi maniacal mandale au rolul de a-ţi linişti gândurile tulburi, nu de a crea opere de artă. Confuzia dintre hobby şi profesie devine din ce în ce mai vizibilă, iar produsele artistice din ce în ce mai de trecut cu vederea şi acceptate ca atare.

Dacă artele plastice îşi vor găsi mereu explicaţii savante care să statuteze drept operă de artă orice găselniţă de efect, în artele spectacolului e mai greu să mimezi emoţia. Sinceritatea din întunericul sălii e mai densă decât cea denotată de spârnceana ridicată a înţelegere a ceea ce e de neînţeles în lumina spoturilor dintr-o galerie de artă. În teatru e mai greu să ne entuziasmăm pentru fiecare încercare trecută printr-un indigo subţiat de atâta re-re-reutilizare. Poveştile tuturor sunt clar desprinse din romane şi filme de la Hollywood. Fiecare am avut o copilărie pe care o considerăm eminamente tristă sau nespus de fericită. Oricine îşi poate scormoni prin lada de zestre cu amintiri şi precis găseşte un episod demn de cocoţat pe scenă. Asta nu înseamnă că orice fapt de viaţă interesant la momentul lui şi bun de povestit la mesele în familie va fi şi un spectacol triumfal jucat de doi actori îmbrăcaţi de la H&M, care vorbesc sacadat-important la microfon în faţa unui ecran pe care curg proiecţii.

Creativitatea de tipul Do It Yourself  e o unealtă de marketing foarte deşteaptă, care aduce profit şi ceva sentimente serene cumpărătorilor, de asemenea fericiri scurte şi nevinovate. Creativitatea artistică e o cu totul altă specie, pe cale de dispariţie, se pare, care trebuie conservată şi apreciată ca atare. Deocamdată mai punem o biluţă colorată de plastic în peisajul nostru de Paint with dyamonds, mai traformăm un suport de pahare, mai colorăm cu numere şi respirăm adânc înainte de a încerca să transformăm talentul de a scrie SMS-uri în versuri de Crăciun în profesia de dramaturg sau calităţile de bun organizator al comitetului scării de bloc în cea de regizor.