Inspiraţia nu are buton. Nu poţi să iei o pastiluţă mică, hexagonală, roz şi să îţi vină câte 14 idei pe oră. Nici dacă te încui într-o cameră şi te aduni într-un fotoliu cu un stilou scump în mână, încercând să umpli paginile fine ale celei mai de calitate agende din papetărie nu e neapărat necesar ca gândurile pe care le fixează cerneala pe pagină să fie cele mai inspirate. Sunt, e drept, multe modalităţi mai mult sau mai puţin sănătoase sau eficcace de a momi muza care să deschidă toate canalele, ochii, urechile şi porţile talentului transformat în creaţie. Cu toate acestea, nici substanţele nu tocmai legale, nici tabieturile sau superstiţiile nu au certificat de garanţie.

Pe de altă parte, manualele care te învaţă aproape orice nu sunt nici ele vreo comoară. Reţetele de succes nu ar mai fi de succes dacă ar fi într-adevăr reţete. „Secretele” pe care maeştrii de tot felul le dezvăluie în cărţi sau ateliere pot fi de folos, dar rămân la stadiul superficial de metodologie, pentru că nici măcar maeştrii cei mai maeştri nu pot şti cu exactitate formula paşilor spre reuşita absolută. Tocmai această impredictibilitate face posibilă capodopera; tocmai insuccesele ne dau posibilitatea de a putea valida reuşitele deplin, prin contrast. Reţetele stau în cărţi de bucate. Acolo gramajele contează şi, chiar şi în oală, nu doar cuminţenia şcolărească dă gustul cel mai bun.

Inspiraţi sau nu, autorii de teatru par a-şi fi pierdut interesul pentru personajele lor. Unde au dispărut eroii? Caracterele puternice, acele persoane fictive pentru care îţi curge o lacrimă sau care te pun pe gânduri, personajele simbol, personajele despre care povesteşti, personajele de care îţi aminteşti; unde sunt? Pare că au plecat într-o vacanţă pe termen nelimitat. Nu întâmplător Hamlet e cel mai cunoscut personaj din dramaturgia universală. Avea probleme și îşi punea mintea la contribuţie cum să le rezolve, avea contorsionări sufleteşti, fel de fel de nuanţe, de panseuri memorabile, de filosofii; o bogăţie de băiat. Pe Medeea o ştim cu toţii de frică pentru gestul său radical şi forţa nebună. Pe doamna Nora o admirăm toate surorile întru feminism şi ne place mult curajul ei. Ne e aşa o milă de Unchiul Vanea şi nu prea înţelegem de ce suferă atât, dar cu atât mai mult ne interesează soarta lui.

Am vrut să dăm jos de pe scenă inveţiile şi să ne punem problemele noastre de zi cu zi. Foarte frumos. Dar cine suntem noi, cei fictivi? Cine sunt personajele noastre? Dan, John, Mike, Ana, Mihaela, Helen. Who the f… are they? O întreagă defilare dezordonată de nume comune se perindă şi îşi povestesc vieţile abătute în depresii, anxietăţi, frici şi fel de fel de piedici în calea fericirii. Poate fi extrem de intens ce li se întâmplă; Dan poate deveni eroul tocilarilor care erau abuzaţi în adolescenţă, dar care până la urmă inventează apa caldă. Bravo lui! Şi Ana are potenţial de a emoţiona cu povestea ei tuşantă despre un tată alcoolic şi o mamă bolnavă, care se termină tragic într-un gang din Napoli, nu înainte de a presăra câteva detalii despre traficul de carne vie. Zguduitor şi adevărat. Dar de ce poveştile astea de viaţă smulse din carnea realităţii sunt atât de neinspirate artistic? De ce Dan şi Ana nu pot avea dimensiune de Hamlet şi Nora?

Prea sunt toţi la fel, prea sunt mici şi aproape nesuferiţi toţi care se perindă pe scenă cu intenţia, parcă, de a ne face să ne simţim prost că ne uităm la ei. Da, teatrul poate să ridice semne de întrebare în minţile spectatorilor, să îi responsabilizeze, să îi scoată din inerţie. E chiar de dorit. Dar de ce nu mai există nici acel a tinde spre o verticală a performanţei, a universalităţii? Totul se întinde ca o pizza cu blat subţire pe orizontala unui blat pudrat cu făină integrală. John şi Helen sunt incredibil de banali. Îi uiţi. Aproape că nici nu le reţii numele. Moda personajelor fără nume nu e întâmplătoare. Cu X şi Y nu prea poţi să empatizezi. Mai ales că poveştile lor sunt blazate şi previzibile, le ştii deja de pe stradă sau de la televizor.

Nu întâmplător filmele din francizele Marvel şi DC Comics au o plajă de fandom cu medii ridicate de vârstă. Nu doar puştii au nevoie de super-eroi, ci şi maturii care se bucură de umorul lui Iron Man şi de personalitatea conflictuală a lui Hulk. Te regăseşti în acest univers larger than life şi plăteşti cuminte abonamentul la Netflix şi biletul la I-Max. Nu te identifici cu purtătorii de colanţi şi mantii, nu îţi sunt modele. E, totuşi, entertainment în care se strecoară câteva ideologii mai mult sau mai puţin subliminale. Dar aşa arată singurii eroi supravieţuitori ai secolului XXI. Don Quijote a fost înfrânt de morile de vânt. Don Juan a ieşit la pensie. Cenuşăreasa e la o cură prelungită de detox. Pe Anna Karenina ştim – a călcat-o trenul.

Unde sunt eroii şi de ce au fugit de noi?

#jesuishamlet.

Make Hamlet great again!

Fictional lives matter!