„Studiul literaturii, oricum ar fi condus, nu va salva pe nimeni și nu va îndrepta nicio societate. Shakespeare nu ne va face mai buni și nici mai răi, dar ne-ar putea învăța cum să ascultăm vocea interioară când vorbim cu noi înșine. Astfel, ne-ar putea învăța cum să acceptăm schimbarea în noi, în ceilalți și poate chiar și forma ultimă a schimbării.“ Sunt cuvintele lui Harold Bloom din celebra sa carte „Canonul occidental“. Ne vom lua libertatea să extindem afirmația lui și în zona teatrului. E-adevărat… Studiul teatrului, mai ales într-o lume ca a noastră, din ce în ce mai grăbită și mai puțin atentă la esențe, clar nu va salva pe nimeni și nici nu va îndrepta vreo societate. Într-adevăr, nici teatrul, nici studiul lui nu vor schimba lumea. Dar… cumva o vor face mai frumoasă… sau mai suportabilă… sau mai atentă la ceea ce e dincolo de stratul de suprafață.

Ei bine, în ceastă lume în care premisele nu sunt tocmai favorabile criticii de teatru, în care valorile se amestecă, în care „democratizarea” opiniei exprimate pe rețelele de socializare duce uneori totul în derizoriu, noi deschidem o revistă de teatru. Și-i spunem „Amfiteatru”.

Se vorbeşte mult despre redescoperirea, redimensionarea şi reinventarea actului critic. Se vorbeşte despre dispariţia criticii. Se vorbeşte despre criterii clare şi despre obiectivitate în critica de teatru. Se vorbeşte despre scopurile şi sensurile ei… Dar, dacă ar fi să vorbim despre sensul criticii de teatru azi, atunci, după ani întregi de practică activă, concluzia personală ar fi simplă: dacă e adevărat că un critic bun provine dintr-un spectator bun, atunci principalul atu al unui astfel de spectator profesionist ar trebui să fie disponibilitatea. Disponibilitatea de a vedea teatru şi disponibilitatea de a-l înţelege. O reală deschidere, care, da, s-ar putea traduce prin „obiectivitate”, dacă obiectivitate înseamnă a fi dispus să vezi, să asculţi, să înţelegi. O reală deschidere către diverse direcţii şi linii ale teatrului unui anumit moment, o reală lipsă de închistare, nedisimulată în spatele unei forme de conceptualizare căreia, din dorinţa clamată de obiectivitate, îi devii prizonier. Și, mai mult decât atât, critica de teatru este, înainte de toate, o formă de creaţie. O formă de creaţie care poate şi trebuie să seducă. Şi tocmai pentru că are mijloacele teoretice de a seduce, deci de a impune un spectacol, o direcţie etc., ar trebui să aibă şi responsabilitatea lor. E o datorie faţă de natura efemeră a teatrului, care poate vorbi despre sine doar o vreme, atâta timp cât există pe scenă.

A fi critic implică – o credem noi, cei care ne adunăm din acest sfârșit de vară în „Amfiteatru” – o formă de generozitate care să-ţi permită să accepţi pluralitatea ofertei artistice, să o analizezi şi să arăţi, pe cât posibil, impostura. Actul critic înseamnă analiză. A vorbi despre obiectivitate în artă este o utopie. Ar putea „naşte monştri”. A vorbi despre obiectivitate într-un domeniu în care se lucrează cu gusturi, emoţii şi sentimente ar fi cea mai sigură cale spre a ucide „viul” teatrului. Iar într-o lume a criticii în care cele mai multe voci proclamă nevoia de obiectivitate absolută am să spun că cea mai cinstită formă de „obiectivitate” rămâne subiectivitatea asumată.

De ce Amfiteatru? De ce azi, acum, aici? Pare o eternitate azi de la acel 1 ianuarie 1966 când a fost înființată la București o altă revistă „Amfiteatru” – Revistă literară și artistică editată de Uniunea Asociațiilor Studențești, fiind mai mult sau mai puțin oficial organul de presă al cenaclului „Junimea”. Au scris aici mari personalități ale momentului precum Ana Blandiana, aici a debutat ca tânăr critic George Banu… A fost momentul unei vagi destinderi, atunci, la mijlocul anilor ’60, în marele îngheț comunist. Care avea să înghită curând, deja la începutul anilor ’70, și revista Amfiteatru, înecând-o în ideologie.

Acum, la sfârșitul celui de-al doilea deceniu al noului mileniu, noi deschidem un nou Amfiteatru, un spațiu de dezbatere viu, un loc unde teatrul să se simtă la el acasă, căci, nu-i așa?, amfiteatrul este spațiul în care el însuși s-a născut. Ne întoarcem, așadar, la originile teatrului și vă propunem să facem împreună o călătorie în timp, prin epoci teatrale, până azi, în lumea teatrului contemporan.  În fiecare zi de miercuri, vă invităm în Amfiteatru (www.amfiteatru.com) să citiți interviuri, analize, anchete, cronici, povești despre teatru și oamenii lui. De asemenea, veți găsi în paginile noastre informații zilnice din lumea teatrului, precum și rubrici speciale dedicate filmului, cărților sau vieților spectaculoase ale artiștilor de pretutindeni. Amfiteatrul este în același timp un spațiu de dezbatere și un spațiu de spectacol. Aceste două componente vi le oferim în paginile noastre.

Spunea odată Grotowski că arta actorului este una deosebit de ingrată. Nimic nu-i supravieţuieşte, în afară de critică… Şi mai spunea el, cu o urmă de cinism, că „bună” sau „rea”, critica nu-i face dreptate oricum. Și totuși, în această lume grăbită și adesea neatentă, care prea rar e tentată să spună ca Faust: „Clipă, rămâi, căci ești atâta de frumoasă!”, noi vom încerca în micul nostru Amfiteatru cu povești să oprim clipa pentru dvs. și, pe cât posibil, să-l contrazicem pe Grotowski și să încercăm ca în acest ocean de efemeritate „să facem dreptate” minunatei arte a teatrului.