Imaginea ne e prieten şi duşman. Văzul e simţul pe care ne bazăm cel mai mult. Credem mai mult ceea ce vedem decât ce pipăim sau auzim. Gustul e cel mai relativ. Iar mirosul aproape că nici nu ne dăm seama cât ne e de util. Dar privirea e clar că ne e dragă; „ca lumina ochilor”. Trăim prin intermediul imaginilor pe care le vedem. Sau ni le imaginăm. Receptăm realitatea ca o sumă de stimuli la care răspundem aşa cum ne pricepem mai bine. Întregul nostru univers familiar se învârte în jurul impresiilor pe care ni le formulăm bazându-ne în cea mai mare măsură pe ceea ce vedem. Suntem foarte obişnuiţi cu asta.

De când s-a inventat aparatul de fotografiat omul a devenit tot mai înnebunit de fixarea amintirilor sale sub foma unor fotograme pe care să le poată stivui. Facem selfie-uri în neştire, încercând, parcă, stângaci şi de prisos, să oprim clipele. Omul încă mai speră la nemurire. La început se mulţumea cu promisiunea unei vieţi de apoi eterne sau cu şanse multiple de a se reinventa sub noi forme într-o existenţă perpetuă. Acum e din ce în ce mai convins că tehnologia îi poate prelungi viaţa pentru ca mai apoi să o suspende de-a binelea până la sfârşitul timpului într-o nemurire plicticoasă.

Aşadar, veşnicia şi imaginea sunt două tentaţii care merg mână în mână printre mulţi pixeli şi suite de 0 şi 1. Arhivele virtuale se deschid ca holuri largi şi primesc înăuntru formele surogat ale eternităţii noastre. Teama care a tot planat asupra teatrului, la braţ cu frica de moarte din ultimele luni de a nu fi una dintre victimele colaterale ale virusului ucigaş, se poate pansa cu această faşă îmbibată în soluţia dezinfectantă a imaginii perene. Am auzit de obositor de multe ori „teatrul nu va muri, ci se va reinventa”. Propunerile aproape indecente pe care ni le face online-ul ne oferă şansa unei Eden în care să putem trăi fericiţi până la adânci tinereţi, căci bătrâneţea nu va mai fi de fel.

Teatrul online din aceste timpuri neclare nu e o nouă formă. Nu e nici o inovaţie. Nu e nici o ameninţare. Sunt două feluri distincte de abordare care înseamnă, de fapt, acelaşi lucru: funcţionarea în stare de avarie; continuitate. Fie că s-au încercat experimente care să îmbine jocul actorilor live, filmat cu mijloace foarte comune ale cinematografiei, peste care s-au pus sau nu efecte învăţate din tutoriale de do it yourself, fie că s-au scos ca din conservă filmări defectuoase din arhive, nu putem ridica la rang de nouă artă sau, mai rău, artă a viitorului aceste timide şi stângace zbateri care au încercat să nu piardă relevanţa socială a unui sector nu foarte esenţial în economia unei crize de dimensiuni mondiale.

Teatrul digital e lipsit de componenta definitorie a acestei arte: prezenţa. Da, se poate merge mai departe pe drumul deschis de surogatele inventate pe genunchi, da se pot încerca forme noi cu acelaşi avânt netalentat al lui Treplev, a cărui credinţă depăşea cu mult posibilităţile sale reale, da, nicio problemă; grădina e mare şi gardul se tot mută. Loc sub soare …căcălău, Măria-ta. Dar asta nu înseamnă că ne speriem ca o turmă de suricate de ameninţarea unei fantome pe care noi am inventat-o şi declarăm cu larcima în gât moartea teatrului şi răsăritul unei noi ere.

Pe de altă parte experienţa de a viziona spectacolele din arhivele teatrelor ar trebui să fie adevăratul semnal de alarmă. Calitatea ruşionasă a felului în care instituţiile de spectacol înţeleg să îşi tezaurizeze memoria e semnul de exclamare îngroşat cu pixul roşu al acestei perioade. Scuza tehnologiei şi privirea umezită de invidie aruncată vecinilor mai bogaţi şi mai de pe alte meleaguri nu mai impresionează pe nimeni. Mijloace există. Şi nu de ieri, de azi. Săraci suntem doar declarativ şi nu suntem atât de amărâţi pe cât ne-am obişnuit să ne considerăm. Lipsa de interes, în schimb, şi sintagma-refren „las’ că merge şi-aşa” – da, acestea chiar sunt beteşugurile care ne plasează în coada istoriei şi a prezentului. Directori – nu manageri, domni directori ca din vremurile bune, cu deprinderi şi obiceiuri moştenite de la tătuci şi vechili – care nu au dat şi nu dau prea multe cepe degerate pe felul în care se păstrează memoria unui teatru. Ce pretenţie putem să avem de la cei care au lăsat să fie distruse arhive întregi, au dat foc în stradă fotografiilor din spectacole sau le-au abandonat în saci unde au putrezit sau în subsoluri unde au fost inundate sau, sau, sau. De ce ar vrea să plătească pentru o filmare profesionistă când se poate la fel de uşor să vină băiatul de casă cu o cameră bunicică şi să „ia cadre”. Pentru că asta am cam văzut preţ de-o vară şi ne-am bucurat că am văzut şi atât: cadre cu feţele arse de lumină şi cu sunet ca din butoi cu mari actori jucând în mari spectacole.

Toate spectacolele merită să existe într-o arhivă de bun-simţ. Cele cu adevărat speciale, pe care flerul unui manager inspirat ar trebui să le identifice ca atare, ar merita încă un efort şi mai susţinut. De ce nu, poate chiar o filmare-eveniment la rândul său. Dar pentru asta e nevoie de viziune. Iar ea lipseşte cu desăvârşire din orice orizont instituţional. Există câteva excepţii lăudabile unde şi performanţa şi respectul pentru ea merg constant la pas fără tam-tam. Aşa „Unchiul Vanea” şi cele „Trei surori” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj ne-au putut fi musafiri la noi în sufragerie. Dar nu în capitală. Aici „Regele moare” în sunet de apel al smart phone-ului care sună pe monologul final, iar „Oblomov” doarme liniştit într-un plan general, în timp TVR alege să preia te miri ce „izbânzi” pe care preferi să le uiţi imediat după vizionare – de ruşine.

Teatrul viitorului ne bate la uşă. Teatrul trecutului e abandonat prin cronici şi colţuri de amintiri deformate de memorii personale. Poveştile despre marile spectacole de la Craiova rămân poveşti, pentru că filmările-martor nu prea ne dau voie să distingem mare lucru şi recunoaştem din ceea ce am auzit că ar trebui să fie scenele antologice din „Phaedra” sau „Titus Andronicus”. Trecutul e şi irecuperabil – „Richard III” de la Teatrul Odeon s-a dus cu cal cu tot şi au mai rămas din el un documentar de mai puţin de o oră, câteva fotgrafii şi multe regrete. Teatrul prezentului are parte de aceeaşi nepăsare, drapată în multe lamentaţii şi frângeri de mâini. Viitorul poate să mai aştepte pe meleagurile danubiano-pontice. Noi încă ne mai chinuim să pricepem „ce caut eu în viaţa mea” şi de unde se dă REC la cameră. Până la o nouă formă de teatru care să rescrie istoria ar fi drăguţ şi decent să învăţăm să folosim şi altceva decât creionul chimic înmuiat cu salivă pentru a scrie măcar lista de cumpărături.