Tot mai des evocăm arbitrar nevoia de apartenenţă. Ne simţim însinguraţi şi jinduim la o mână care să ne mângâie pe creştetul fricilor mici şi mari. Un aproape care să ne confirme şi spaimele şi intuiţiile, un grup în mijlocul căruia să nu ne simţim străini, tot mai înfriguraţi ne căutăm perechile din toate domeniile. Bula noastră virtuală ne tot propune pe lângă reclame mincinoase la produse fictive şi subiecte în jurul cărora să ne întâlnim pe lungimile undelor cu inşi similari, deduşi în urma algoritmului de  matching marcă înregistrată. Ai dat Like la un eveniment muzical, precis ar trebui să îl cunoşti pe Gigel cel cu multe poze în care ţine în mână o chitară roşie. Ai comentat de multe ori folosind cuvinte precum „bebelină”, „fomiţă”, „prichindel” „grădi”, desigur te vei simţi în largul tău în grupul „Mămici cu pitici”.

Uităm, însă, că până mai ieri eram capabili să ne revendicăm şi singuri apartenenţele. Şi ne descurcam destul de bine. Ne cunoşteam familia extinsă după prenume, ţineam minte datele de naştere şi numerele de telefon ale prietenilor, nu aveam nevoie de Google Maps pentru a ajunge acasă la mama şi ne întâlneam la ora stabilită în urmă cu o săptămână în locul nostru special, fără să fie nevoie de reminder şi grup dedicat pe WhatsApp. La fel cu am devenit prea comozi pentru toate aceste amănunte old school, ni se risipeşte printre degete şi trecutul nostru recent. Avem aerul de generaţie spontanee, care vine de nicăieri şi merge spre niciunde. Prezentul şi viitorul ne aparţin fără drept de apel, iar de trecut ne prefacem că nu ne interesează, pentru că e plicticos şi cam prea fără ritm în comparaţie cu vria noastră atât de engaging.

În teatru e bine să păstrm, însă, ancora bine înfiptă în moştenirea ultimelor decenii măcar. Altfel riscăm să inventăm roata de prea multe ori. Nu doar noi vrem să inovăm. Nu suntem primii care creează din frondă. Nu suntem atât de originali cu orice preţ pe cât ne proclamăm. Tradiţia e necesară într-o artă în care penibilul generat de lipsa de cunoaştere elementară a ceea ce a fost nu prea demult nu iartă pe nimeni. E riscant să te îmbeţi cu apa nici măcar rece, ci stătută a unei false glorii. Aşa cum vârsta înaintată nu e o garanţie a statutului, aşa cum „actor mare” nu devii doar pentru că ai adunat ani mulţi în cartea de muncă şi nici „maestru” nu e orice septagenar, nici tinereţea şi inconştienţa nu sunt mari virtuţi în sine.

Nu ne-am născut cu toţii azi, aici şi acum şi lumea nu începe cu noi. Exerciţiul de memorie propus de curând de Festivalul Naţional de Teatru a făcut foarte clară această alăturare continuă între trecut şi prezent. Alexandru Darie era un rebel inovator atunci când monta „Don Giovanni” la Opera Română şi îi oripila pe muzicologii care nu puteau accepta nici în ruptul capului o propunere diferită de tradiţia de secole. Andrei Şerban a buimăcit toată lumea teatrală cu energia fantastică şi greu de surprins a unui spectacol cu adevărat fenomen, aşa cum a fost „O trilogie antică”. Văzând acum, după aproape treizeci de ani, fragmente din timpul repetiţiilor de atunci, momente de vârf ale creaţiilor unor regizori despre care se scriu cărţi şi teze universitare, ne putem relaxa în avântul nostru copilăresc şi duios. Şi ei schimbau lumea. Dar o făceau punând în loc paradigme şi idealuri solide, statornice, aproape universale; funcţionale şi azi. „Visul unei nopţi de vară” în regia lui Liviu Ciulei pare, din câteva imagini păstrate, foarte plauzibil şi modern şi azi. Există propuneri mult mai recente şi cu mai multe pretenţii, a căror modernitate forţată nu face nicio cinste şi eşuează în exerciţii de stil destul de inutile.

Puntea cu trecutul nu are voie să fie arsă. Întâlnirea, chiar şi de scurtă durată cu astfel de momente din istoria recentă a teatrului, e necesară. Avem nevoie să asociem o imagine numelor sonore pe care le amintim nostalgic. Părerile de rău pentru „spectacolele de pe vremea mea”, indiferent cât de demult sau de curând ar fi acea vreme personală, trebuie însoţite şi de mostre de acest fel care să pondereze puţin încrederea în sine inconştientă şi puţin obraznică. Avem un trecut. Şi încă unul destul de plin de merite. Învăţând câte ceva din bunele şi relele lui e posibil ca prezentul să ne devină mai puţin labil, iar nisipurile mişcătoare pe care patinăm (încă) artistic să îşi găsească o consistenţă mai densă. Aici şi acum nu poate exista suspendat, singular şi trufaş fără un atunci şi acolo.