Dan Rădulescu e genul de actor care nu-i menajează pe actori, e genul de actor pentru care contează mai mult nu statutul, ci munca efectivă, implicarea, o poveste bine spusă, e genul de actor pentru care certitudinile sunt doar paravane ale celor mai îndoielnice îndoieli. Fără a pierde din vedere relevanța sau urgența vremurilor, el e și genul de actor care cunoaște noile reguli ale jocului și o joacă bine, asta și fiindcă nu-i lipsește umorul chiar deloc. Despre vanitatea care omoară creația, despre câinele care urlă la lună, despre copilul care a ajuns pentru prima oară la teatru, despre mecanica auto, despre roluri incomode și petreceri online, despre ironie și autoironie puteți citi în cele scrise mai jos, căci discutate au fost cu răbdare, sinceritate și asumare, ceea ce le face infinit mai fermecătoare.

Dan Rădulescu este actor la Teatrul de Comedie, dar îl puteți vedea și pe scena altor teatre, cum ar fi Teatrul Act sau Teatrul Metropolis.

Cum bine știm, am traversat o perioadă a interdicțiilor, a normelor, a anormalității, deși nevoile noastre ca oameni au rămas relativ aceleași. Cum te-ai împăcat cu toate astea?

Poate la fel ca mulți colegi de-ai mei, în primă fază, cam primele două săptămâni, să zic, m-am simțit foarte ușurat, abia apoi am înțeles cu adevărat proporțiile, că nu se va termina prea curând. Mi-am construit cam toată existența în detrimentul vieții personale și mai degrabă în slujba profesiei și nu percep lucrul ăsta ca pe un sacrificiu. Așa că, pentru mine, încetarea activității a însemnat și încetarea a 90% din ce era viața mea personală, socială, asta pentru că erau foarte strâns legate una de alta. Abia după primele două săptămâni am început să simt angoasa knocking at my door (râde). Ilona Brezoianu a fost un punct de spirjin pentru mine, suntem foarte buni prieteni și împreună cu ea și iubitul ei am făcut tot felul de chestii, am devenit ca o mică familie: mâncam împreună, mergeam la tenis împreună, la mare și așa mai departe. Ah, și în perioada de lockdown am făcut o altă chestie, trăiască Skype-ul, Zoom-ul! (râde). A organizat Vlad Cristache un party pe Zoom: la 9 seara ne-am dat întâlnire toți, fiecare de la el de acasă, unul spunea ce piesă să ascultăm și-o puneam toți pe aceeași. A fost tare, fiindcă la un moment dat eram acolo 20 de oameni care, unii, nici nu se cunoșteau între ei! Unii mai plecau la culcare dacă se îmbătau, luau un Uber până-n dormitor. (Râde)

Asta sună foarte bine! Dar s-a întâmplat să existe și un scenariu mai sumbru, dacă e să ne gândim la actorie?

Nu sunt un om al certitudinilor, dar cred că teatrul nu va muri niciodată. Mai aveam colegi care spuneau că gata, s-a terminat, că guvernanții se vor prinde că se poate și fără… Oricât de ne-familiarizați ar fi mai-marii noștri conducători cu ce presupune arta spectacolului, nu cred că poate fi nimeni atât de opac, încât să-și imagineze că teatrul poate exista fără contactul direct, fără un schimb de energie cu publicul. Tot ce am încercat să facem în online, toate sketch-urile, toate mini-serialele, toate sunt niște înlocuitori temporari, necesari și ei, dar care nu sunt teatru și n-au cum să fie vreodată. Cei care și-au zis că gata, nene, ăsta e momentul lor și că o să rupă pisica și o să joace în pandemie din sufrageria lor tot ce n-au jucat în toată cariera lor de până acum, au căzut puțin în ridicol. Ceea ce, desigur, nu e un capăt de țară. Dar nu cred că poți să obții un produs bun, dacă îl cauți cu disperare și încrâncenare.

Dar tu mereu ai fost unul dintre actorii prezenți și în online. Putem să vorbim despre nevoie sau despre datorie?

Cred că dintr-o nevoie. Nu prea gândesc în termenii ăștia, de „datorie”, mi-e teamă că, spunând asta, aș risca să devin puțin patetic, iar eu nu decantez așa lucrurile. „Am o datorie față de publicul meu să postez zilnic și nu pot să-l dezamăgesc!” Hai, nene, lasă-ne, bea-ți țuica și du-te acasă!

Pur și simplu am simțit nevoia să fac ceva, să rămân ocupat, să am un contact cu oamenii. A fost mișto și fiindcă primeam feedback de la oamenii care ne mulțumeau că facem asta. Dacă nu ți se urcă la cap și nu ai senzația că ai inventat gaura de la covrig, ci te bucuri realmente de comunicarea cu oamenii, cred că e OK. Și a fost și o provocare interesantă. Adică, astea sunt coordonatele problemei pentru toată planeta, astea sunt noile reguli ale jocului, hai să vedem cum ne putem replia, cum ne putem exprima creativitatea.

Corina Moise a avut o propunere care mi-a plăcut mult și împreună am filmat un pilot al unui mini-serial, a fost ideea ei, pe care sper s-o continuăm: ce se întâmplă cu actorii pe timp de pandemie? Deveniți inutili peste noapte, cum fac să își găsească un rost, cum și de unde își satisfac nevoia de confirmări ș.a.m.d. Deși e filmat în stil mockumentary și cheia e una de comedie, vorbește despre o problemă reală.

Cum te raportezi tu la ideea asta de inutilitate, dacă e să ne gândim la întreaga perioadă de inactivitate?

Circula o memă destul de clișeu, dar care, în fond, e destul de adevărată: dacă vi se pare că artiștii sunt inutili, imaginați-vă un lockdown fără filme, pictură și muzică, de exemplu. Noi am devenit inutili în relație directă cu scena, fiindcă nu putem profesa la teatru. Iar să deschizi o sală de 400 de locuri, să zicem, la un sfert de capacitate, nu știu cât de eficient este. Dincolo de orice considerente financiare, pur și simplu nu îmi dau seama ce flux de energii se poate naște între o distribuție și o sală de mascați, și aia pe trei sferturi goală. Așa că, temporar, cred că trebuie să încercăm pe cât posibil să ne înarmăm cu răbdare și să folosim alte pârghii și instrumente pentru a ne exprima creativitatea, atât cât o fi ea.

În perioada asta ai simțit că s-a schimbat ceva fundamental în tine? Că ai pierdut ceva din tine? Că ți s-au ascuțit alte simțuri?

S-au schimbat cel puțin două lucruri. S-a shimbat în mod cert toleranța mea pentru hate-speech. La teatru, poate și fiindcă e contactul direct, oamenii sunt mai reținuți, adică uite, până și cei cărora nu le place un spectacol aplaudă, poate mai reținuți, dar aplaudă. În schimb, pe net toată lumea, sau, mai bine spus, oricine are o voce și toți își spun părerea imediat, nu au niciun filtru, nicio reținere. Sub adăpostul unui cont anonim, toți sunt zbiri! (Râde)

Pe perioada verii am făcut o emisiune live unde oamenii comentau live: „Ce față are Dan azi, pare cam obosit!” „Dane, mai lasă-ne”. Chestii de genul ăsta, aparent niște glumițe inofensive, cred că nici nu s-au gândit atunci acei oameni că mă vor afecta. Și cu fiecare seară, cu fiecare reacție, mi-am dat seama că întotdeauna va exista un procentaj de hate indiferent ce faci și am învățat să accept chestia asta, iar acum nu mă mai afectează la fel de tare, nu mă mai demoralizează. Din punctul ăsta de vedere, sunt călit.

A doua schimbare, negativă de data asta, e una care cred că s-a produs în multă lume: de când cu pandemia, cred că exploatez mai prost timpul. Am devenit cu toții nevrotici, lipsiți de răbdare. Mă surprind de multe ori că încep șapte lucruri deodată și că, de fapt, nu fac niciunul cum trebuie, că nu mai știu să-mi manageriez gândurile, timpul. În mod paradoxal, fiindcă am teoretic tot timpul din lume, nu am timp să fac nimic. Știi că poți să faci un lucru peste o oră, peste două, peste trei și ajungi să nu-l mai faci deloc. Pe măsură ce trec zilele, simt cum presiunea asta neproductivă se acumulează.

Dar ce anume ai încercat să faci în pandemie, ce ai încercat să recuperezi?

Cu atâta timp liber pe mâini am recuperat foarte mult la capitolul filme. Și apropo de online, am făcut mai des exercițiul de a scrie. Eu cu Bogdan Cotleț de la Comedie vrem să lansăm acum, la început de an, un sketch show, care să se dezică puțin de formatul scurt de 10-15 secunde cu care ne-au obișnuit platformele sociale. Vrem să aibă 20 minute și să fie marketat ca atare, adică să te uiți la el ca la un episod de serial. Și scriem amândoi, ne vedem săptămânal, facem un brainstorming și alegem ce e mai bun. Deci am încercat să-mi dezvolt puțin latura de scriitor (râde). Așa nici nu mai aștepți, de exemplu, să vină cineva să te ia într-un proiect, ci ești inițiatorul, producătorul.

Tot în lunile astea am tradus și o piesă de teatru pe care vreau s-o fac la un moment dat, o piesă în două personaje, dar nu zic, că-i secret! (Râde)

Și dacă ai tradus-o tu, mă gândesc că ți-ai format și o părere despre cum ai vrea să arate pusă în context. Te-ai gândit s-o regizezi, să fie asta o primă încercare?

Poate, dar nu m-aș numi neapărat regizor. Cred că a fi regizor înseamnă nu numai să ai un univers interior foarte complex, dar și să știi să transpui asta scenic. Sunt destul de mulți colegi actori care peste noapte se autointitulează în mod curajos regizori. Evident, e loc sub soare pentru toată lumea și e foarte bine că se fac lucruri, dar titulaturile ne omoară. Am început cu hate speech-ul (râde), dar hai, mai bine, s-o formulez într-un mod pozitiv: îmi place și apreciez foarte tare când există multă autoironie într-un discurs, când oamenii nu se iau prea în serios. Asta nu înseamnă să nu știi cât valorezi, poate dimpotrivă. (Râde)

Un coleg mai tânăr decât mine (deja sunt foarte mulți mai tineri decât mine!) s-a dus, după o premieră, la un actor de peste 60 de ani și i-a zis: „Maestre, ăsta s-ar putea să fie unul dintre cele mai bune roluri pe care le-ați făcut vreodată!” El o spunea realmente apreciativ, ca un profesor, dacă vrei, dar, totuși, de unde atâta siguranță de sine, cum te erijezi tu, la cei 26 de anișori ai tăi, într-un deținător al adevărului și al măsurii talentului confraților tăi fără să te întrebi nicio secundă: „Oare am eu toate instrumentele ca să descifrez un rol, o producție etc., ca să înțeleg până la capăt ce-am văzut?” „Sunt eu atât de sigur de mine că posed toate sistemele de descifrare și nu-mi scapă nimic?” Pentru mine, un om e mai atrăgător când lasă loc îndoielii.

Ce mai înseamnă astăzi să rămâi adevărat, autentic?

Știi ce ne zicea Mihai Constantin în anul IV, într-un moment-cheie, când nu ne ieșea o scenă? „Cinstit, bă, cinstit, cinstit, bă, Dane!” Deci zic și eu: să fii cinstit în raport cu ce faci. Asta înseamnă în primul rând – sau cred că înseamnă – să fii foarte conștient de ce joci, să n-ai impresia că e altceva decât ceea ce este. Dacă joci într-o reclamă pentru bani, știi c-o faci pentru bani. Dacă joci într-o piesă desuetă sau care nu-ți spune cu adevărat nimic, nu pretinde că e o mare operă de artă doar ca să te flatezi pe tine sau, mai rău, pe regizor. Din validarea unor actori slugarnici se nasc tot felul de monștri mai mult sau mai puțin sacri ai scenei. Fii cinstit și încearcă să înțelegi care e rolul tău acolo, de ce ești tu acolo și ce e nevoie să faci. Fii cinstit și spune dacă nu înțelegi și fii curajos și spune dacă ți se pare un spanac piesa. Spectacolul de teatru ideal trebuie să fie relevant, adică să aibă un mesaj coerent pentru vremurile în care trăim, un mesaj care pleacă de la noi și ajunge la spectator. Spectatorul are și el un feedback, care se întoarce iarăși la noi. În cazul ideal, toți am învățat ceva din schimbul ăsta. Dacă te interesează cât de bine ești tu într-un spectacol, cât de bine arăți, cât de tare te va aprecia lumea, atunci sigur că nu ești calibrat pe ce e important. Cred că trebuie să te pui pe tine în slujba angrenajului, și nu invers, ca să strălucești tu.

Cred că există o ligă a vanităților, a orgoliilor pe care e greu să le ții în frâu.

Probabil că vanitatea e dușmanul creației. Când vine vorba de „artiști”, nu cred că am întâlnit vreodată un artist adevărat care să-și spună așa. (Imită vocea prețioasă): „Noi, artiștii…” – când auzi vorbele astea, știi sigur că urmează un spanac. Sau când auzi (pe același ton): „Domnule… Ce se întâmplă…” (Râde) Cred că pe un artist adevărat în primul rând nu-l preocupă această titulatură, ba poate chiar îl deranjează – omul are niște probleme concrete, îl frustrează ceva, vrea să schimbe ceva la lumea în care trăiește, habar n-am, îl doare ceva din copilărie și vrea, prin aceste ustensile (că pe astea știe el să le stăpânească), să le comunice ceva oamenilor, să strige după ajutor sau să ajute la rândul lui.

Făceam „Trei surori” în anul IV cu Florin Zamfirescu și el a dat o pildă distribuției, pe care nu am uitat-o: „Voi aici bănuiți că e o scenă care are foarte multă încărcătură poetică și o jucați ca atare, dar voi nu sunteți poetul care scrie „Sara pe deal…” Poetul scrie despre un câine care urlă la lună. În ochii poetului, această imagine creează un context romantic, un tablou, o poezie. Dar voi, actorii în scenă, nu sunteți poeți, sunteți câinele care urlă la lună!  Și câinele ăla nu urlă poetic, ăla urlă că e speriat de lună!” Așa că un actor în scenă e doar un câine care urlă la lună! (Râde) Pe mine, ca spectator, mă emoționează mai puțin un actor care plânge isteric de o jumătate de oră, într-o încercare disperată de a-mi stoarce și mie o lacrimă, și mai mult unul care își stăpânește lacrimile, care se luptă cu ele.

Trăim într-o societate destul de agitată, de vie, de schimbătoare. Se întâmplă uneori să fim nevoiți să facem lucruri pe care nu bănuiam că le vom face. Ce părere ai despre asta? Ai simțit perioada asta că actoria ar putea să nu fie de ajuns?

Da, și am avut și alte temeri. Mă întrebam dacă după pauza asta nu cumva n-o să-mi mai placă să mă întorc la scenă. Poveștile astea „de mic copil am fost absolut convins că trebuie să mă fac actor…”, nu știu, la mine prind mai greu! (Râde) Nu zic că nu există, doar că nu-mi inspiră încredere, atât. La mine a fost altfel, m-am trezit în clasa a XII-a că nu știam ce să fac și am dat la teatru mai mult sau mai puțin spontan. Cumva, am fost încurajat și de ai mei, fiindcă în copilărie făceam tot felul de chestii, de exemplu sunam la interfon și imitam așa tot felul de cunoștințe, le imitam vocea, și maică-mea credea absolut de fiecare dată! (Râde)

În fine, la un moment dat chiar m-am gândit serios dacă să dau la actorie și am făcut-o! Principala mea frică atunci era să nu mă plictisesc, sincer să fiu (râde). Când eram mic, mama mă ducea destul de des la teatru și de multe ori nu-mi plăcea ce vedeam. Asociam ideea de teatru și cu ceva plicticos. Cred că într-un fel asta ar trebui să fie una dintre datoriile actorilor, dacă tot am vorbit de „datorii”: să ne gândim că poate în sală e un copil care a venit pentru prima oară la teatru, hai să nu-i dăm impresia că e un rahat cu mac. Să plecăm mereu de la premisa că e măcar unul în sală care a venit pentru prima oară la teatru și să-l luăm într-o poveste, să-i arătăm că e ceva mișto. Dar ca să revin, nu m-am plictisit cum credeam eu, pentru că, pe măsură ce trece timpul, e ca într-o relație cumva, descoperi laturi pe care nu le bănuiai, descoperi chestii pe care nu-ți imaginai că le poți trăi și așa mai departe.

Crezi că poți să consumi un om într-o relație?

Nu. Ești norocos dacă cunoști până la capăt măcar o latură a unui om. Se spune că ne naștem și murim singuri și că între aceste două stații avem întâlniri mai mult sau mai puțin împlinite, iar gradul ăla e greu de cuantificat. Dar nu cunoști niciodată cu adevărat pe cineva și poate nici n-ar trebui, nu știu. Una dintre întrebările care mă enervau cel mai tare în ultima mea relație era „La ce te gândești?” (Pe o voce funny): Măcar pe asta lasă-mi-o mie, puiule! (Râde) Adică, eu sunt pro sinceritate, dar una e să fii sincer și alta e să fii invaziv. Cred că o premisă sănătoasă pentru o relație, dacă-mi permiți o părere modestă (râde), e să păstrezi pe lângă acea relație niște ocupații care-ți sunt rezervate doar ție. Adică profesia să fie a ta și bucuriile de acolo, ale tale, să mai ai un hobby care să fie doar al tău, independent de acea relație, poate niște prieteni, și în felul ăsta ambii parteneri să își mențină un echilibru sănătos, astfel încât relația să nu devină acaparatoare, ca șarpele care își mănâncă singur coada. (Pe o voce funny): „Misterul, copii, păstrați misterul…”

Și dacă e să comparăm această relație cu teatrul, e același lucru? Și-a păstrat și el secretele lui?

Da, cam același lucru e și în teatru. Mă gândesc că în momentul în care crezi că ai ajuns într-un punct în care să spui: „Da! Știu cum se face, știu totul despre. Aia se joacă așa, aia se face așa”, atunci ai murit. Când nu mai cauți, când nu mai ai întrebări… îndoială… Tot ce e viu e într-o continuă mișcare, ca un pendul – între da și nu, între întuneric și lumină, între alb și negru. Dacă spui că ceva e negru sau ceva e alb, ai oprit pendulul. Și în teatru interesant e, pentru mine, cel puțin, doar ce e viu. Practic, e mai interesant să oferi spectatorului o întrebare decât un răspuns.

Atunci devine pentru tine un spectacol valoros?

Da, când mai degrabă îmi răstoarnă niște convingeri și mă face să mă întreb niște lucruri decât să-mi ofere răspunsuri. Un spectacol e valoros când te îndeamnă la cercetare, la căutare, la introspecție, când zici „Hopa, eu credeam că e altfel”, și apoi să te gândești la ce-ai văzut, să pui sub lupă. Poate așa ajunge un spectacol să-ți lărgească orizonturile, capacitățile, să-ți dea o altă perspectivă.

Și ce mai înseamnă actoria când ne raportăm la secolul vitezei, al imaginii?

Cred că adaptare. În general, regizorii și actorii mai în vârstă, pe care eu îi admir și care caută să rămână relevanți, încearcă să se adapteze la schimbările care se produc în viețile lor, să înglobleze noile instrumente în mecanismele proprii, dar fără să forțeze nota, fără să fie in your face. Am văzut la un moment dat un spectacol foarte mișto, niște italieni cred, îmi pare rău că am uitat, care au făcut „Romeo și Julieta”, unde cele două familii rivale erau brutari, aveau brutării rivale. Pe lângă faptul că e o idee extrem de simpatică, funcționa și foarte bine. Când mureau, de exemplu, își dădeau cu făină pe față și deveneau albi, astfel încât toată convenția era dusă până într-o zonă meta. Acolo nu devenea enervant sau gratuit, pentru că soluția asta nu limita posibilitățile textului, ci le îmbogățea. Nu simțeam că-mi bagă „franzela” în ochi. (Râde)

Ce ți-ar plăcea să faci, dacă ți s-ar mai da o viață?

Mi-ar plăcea să fac ceva cu mâinile, tâmplărie, de exemplu. Îmi plac mult mirosul și textura lemnului. (Se mai gândește) Sau mecanică auto, să schimb o chiuloasă, niște piulițe, să meșteresc eu ceva, să mă umplu de ulei (râde). Acum trei ani mi-am luat motor și evident că l-am trântit de câteva ori. Mecanicul nu era disponibil, așa că m-am gândit să-l repar eu în primă fază. Evident că n-am reușit, dar când am ajuns la mecanic am fost fascinat de cum șurubărea pe-acolo. E, pune asta în constrast cu una dintre cele mai efemere arte: ai făcut azi un rol – aplauze, te duci acasă, și mâine… unde-i rolul? (Râde) În amintire… Sigur că tocmai acest caracter spontan și trecător dă tot farmecul și misterul unui spectacol, la fel cum viața e fermecătoare pentru că, la un moment dat, nu știm când, cum și de ce, se va termina. Dar, ca să revenim: poate de aici nevoia asta de a construi lucruri extrem de concrete, de a clădi efectiv ceva, o masă, să spunem, s-o fac eu cu mâinile mele. O masă care să rămână, pe care s-o vezi: uite, domne, asta e făcută de mine. O piesă de mobilier de asamblat de la Ikea? (Pe o voce funny)„Maaaare bucurie, copii!”

Așa făcea și Arthur Miller, mai întâi tâmplărea, construia o masă, un scaun, o căsuță, și abia apoi putea să-și scrie piesele, avea nevoie, înainte de toate, să vadă un rezultat concret și palpabil. Dar, întorcându-ne la teatru, cum ai descrie sensibilitatea artistică?

Hm, știi ce cred eu că sperie peștii? Ce sperie emoția, sensibilitatea? Când te faci că faci. Cred că, de fapt, condiția sine-qua-non e să fii cinstit în raport cu spectatorii, să ai curajul de a te arăta așa cum ești, să renunți la minciună, la filtre etc., ca să existe o emoție veritabilă între spectator și actor. Emoția sau vine, sau nu vine, nu e treaba ta asta, nu pe asta trebuie să te concentrezi. Bine, pe unii îi mai prostești, există și spectatori care se lasă influențați poate și de lucruri mai „construite”: îi emoționează un bocet mai lung, inutil, evident fals (ce enervant!). Mie, de exemplu, ca spectator, mi s-a întâmplat să mă emoționeze ceva fără să-mi dau seama ce, de ce. Nu puteam să pun degetul exact acolo, dar era clar că era autentic. Dacă butoanele sunt apăsate cum trebuie, declanșează în tine niște emoții. Dar ca să apeși butoanele care trebuie și să îi dai voie sensibilității să se arate, totul trebuie să se întâmple foarte cinstit. Cum să fii cinstit? Habar n-am: să nu te agăți de nimic din trecut, de roluri, de premii, de statuturi. Să o iei mereu de la zero cu fiecare proiect și să te întrebi de fiecare dată: „Buuun, hai să vedem, povestea asta despre ce e?”

Dar ca un actor să găsească emoția potrivită unui moment nu trebuie să facă un salt în propriile lui emoții, în propriul trecut?

Eu nu cred în teoria asta! E ca și cum te culci cu o fată și te gândești la fosta! (Râde) E necinstit. Când eu mă gândesc la ceva din trecut, devin spectatorul acelui moment. Or, asta e treaba spectatorilor. (Râde) Să zicem că avem de jucat o despărțire, bun. În loc să mă gândesc la o despărțire din trecut care să mă umple de nostalgie, tristețe și alte emoții inactive (eventual să mă și smiorcăi puțin), mi se pare mult mai interesant să mă gândesc activ ce înseamnă dacă acum mi s-ar întâmpla, dacă fata asta din fața mea m-ar părăsi. Mă sperie? Poate. Mă înfurie? De ce nu? Mă amuză? Habar n-am, omul e paradoxal. În niciun caz, însă, nu cred că mă transformă într-un spectator al propriei drame.

În ultima perioadă s-au iscat tot felul de dispute, suntem îndemnați să alegem o categorie din care vrem să facem parte, tot timpul trebuie să ne situăm de o parte sau de alta a ideologiilor. Mai e arta artă? E teatru politic? E teatru social? Crezi că azi e nevoie de o reactualizare a temelor de interes, astfel încât să nu ocolim subiectele arzătoare?

Ce înseamnă teatru politic? Ce înseamnă teatru social? Nu știu, simplul fapt că numim ceva teatru politic, de exemplu, sau teatru social, mie îmi sună… ciudat. Se pot scrie piese de teatru bune care să nu aibă o componentă socială sau una politică?

Dar gustul publicului cum se educă?

Să nu dansezi după cum cântă ei. Adică să nu plusezi undeva doar fiindcă s-a râs atunci. Dacă e în spiritul textului, bine, dacă nu, nu face un lucru doar ca să amuzi publicul. Să ai mereu în minte ideea de la care a pornit spectacolul, ce s-a urmărit de la bun început. Să te ții tare pe poziții și, indiferent de feedback-ul lor, să persiști în ce crezi tu că ar trebui să fie acolo. Cei care te înțeleg se vor cerne de la sine și, poate, vor trage cu timpul după sine și pe alții. Sigur că e cu dus-întors. Acest tip de argument oferă și un paravan pentru creatorii mai puțin talentați, care zic: „N-au înțeles ei” sau „Da, dar arta nu trebuie să placă, arta trebuie să deranjeze!”

Știi care e una dintre ultimele replici ale lui Michal din „Omul pernă”, după ce enumeră toate ororile? „Spune-mi o poveste” – asta îmi place să mă gândesc că îmi spune și spectatorul în gând la începutul unui spectacol: „Pentru două ore sunt al tău, ia-mă de mână și spune-mi o poveste!”

Ce a însemnat să lucrezi la un rol atât de incomod? Cum l-ai descifrat pe Michal?

Am învățat textul! (Râde) Cu candoare. Am luat-o din aproape în aproape cu candoare, iar una dintre provocări a fost să nu mă gândesc ce e ciudat la el și ce nu. Nu am vrut să am prejudecăți față de personaj, am vrut să-l accept așa cum e. Când ai păreri despre, se spune că nu mai poți fi. Poate de-asta există printre actori și vorba „ești prea inteligent ca să fii actor” – nu adresată mie, bineînțeles! (Râde)

Dar ai simțit vreodată că ești actorul potrivit în rolul potrivit?

Nu știu, habar n-am, la orice rol pe care-l citesc fac același lucru: încerc să nu mă gândesc cât din mine e sau nu acolo. Vorbele alea sunt pe hârtie, iar eu le zic fără niciun fel de preconcepție și încerc doar să le înțeleg sensul.

Sigur că există anumite coordonate care îi fac mai potriviți pe anumiți actori pentru anumite roluri, și ca aspect, ca statură, dar aici e treaba regizorului. Când faci un rol, spectatorii se atașează de tine în acel rol și te asociază cu personajul, de-aia e o sarcină uneori dificilă să înlocuiești pe cineva într-un spectacol. Mai ales dacă era bun în rol! (Râde) La seriale parcă e și mai și: când dispare un actor și trebuie înlocuit, ai un șoc, parcă nu poți să accepți noua distribuire. Dar apoi te obișnuiești, fiindcă fiecare își are în timp aportul prin propria-i personalitate.

Dacă e să ne gândim la Michal – rolul unui bărbat blocat emoțional și intelectual la vârsta de șapte ani –, mi se potrivește în primul rând pentru că mi se spune Babyface, și în al doilea rând pentru că ASTA SUNT! (Râde) Dincolo de această glumiță, rezonez destul de bine cu felul în care scrie Martin McDonagh. Are un umor sec, negru, plin de autoironie și cinism. Nu e deloc patetic. Iar Michal are o candoare absolută, nu pătrunde metaforele, el ia totul literalmente, ceea ce în multe situații are efectul unui cinism absolut. Uite că revin iar la ideea principală, treaba actorului e să urle la lună! (Râde)

Dar tu în ce crezi? Care sunt certitudinile și îndoielile tale?

(Se gândește) Am certitudinea că nu am nicio certitudine.

Și totuși?

Eu cred în ceva cu toată tăria, dar mă gândesc cum o să sune, cum o să arate pe hârtie, parcă n-aș zice! (Râde) Cred că fără iubire omul nu poate exista. Indiferent de forma pe care o îmbracă iubirea. Iar de îndoit, mă îndoiesc cel mai mult de mine.

Cum așa?

Absolut tot ce fac pun sub semnul întrebării. Nu zic că e rău, dar e obositor. După câte o premieră, când suntem la bere, mă întreabă prietenii: „Ce-ai, ești obosit, ești supărat?”, dar eu mă gândesc la ce am făcut pe-acolo. Replica aia… dar poate acolo… dacă ar fi fost așa… dar timing-ul momentului ăluia… ș.a.m.d. Iar asta poate deveni o manie, chiar și la o glumă, dacă o răsucești pe toate părțile, parcă nici nu mai e amuzantă de la un punct. Dar mai bine așa, poate, decât la polul opus, să cred că până la mine nu s-a mai văzut și după nici că va mai urma. Apropo, nu știu dacă ai observat, șchiopătez puțin că am un început de statuie, dreptul e deja pietrificat… (Râde)

Dar au existat în viața ta oameni care ți-au dat încredere în tine? Care te-au inspirat, pe care nu i-ai uitat?

De la fiecare întâlnire poți să furi câte ceva. De exemplu, la Victor Ioan Frunză m-a impresionat încrederea pe care ți-o atribuie și cu care te obligă, intuiția extraordinară pe care o are când distribuie pe cineva într-un rol. E un regizor care iubește actorii și are întotdeauna grijă să-i pună într-o lumină bună, pe fiecare separat. La Eugen Gyemant mă inspiră sensibilitatea inteligentă cu care își alege temele pe care le pune în scenă, în funcție de ce crede el și de ce vrea să transmită. De la László Bocsárdi am învățat că importantă e întrebarea, nu răspunsul, la Alexandru Dabija am apreciat și apreciez de fiecare dată umorul, autoironia, fiindcă e un regizor extrem de inteligent. Sunt mulți și nu îi enumăr pe toți, că nu are rost acum. De la fiecare am învățat câte ceva sau, mă rog, de la aproape fiecare. (Râde)

Spune-mi o poveste!

2011. „O scrisoare pierdută”, Alexandru Dabija, Teatrul de Comedie, premieră. Vremea când eu eram un tânăr actor, la granița fină dintre a mă crede cel mai tare și a nu mă ști absolut nimeni, jucam rolul cel mai mic din piesă și stăteam în sală, printre oameni. În prima parte a spectacolului strigam toate replicile de acolo. La premieră, Radu Beligan stătea în fața mea. La un moment dat, când m-am ridicat și mă pregăteam să mă duc spre scenă, m-a tras ușor de mânecă și m-a întrebat: „Tu ești Dan Rădulescu?” Moment la care mi-am spus: „E clar! Mă știe și Beligan… Am atins apogeul. Băieți, pregătiți premiul pentru întreaga activitate!” (Râde) După ce i-am confirmat nu fără falsă modestie identitatea mea, domnul Beligan s-a întors spre doamna care îl însoțea, confruntând-o cu caietul program în care era notată distribuția: „Da, ți-am zis, el e, Dan Rădulescu, că pe restul îi știm.”

Mi se pare o scurtă povestire care rezumă foarte bine condiția actorului.