Suntem la sfârșitul celui mai dificil an din existența noastră în teatru. Un an în care ne-am luptat, fiecare cum a putut, să rămânem la suprafață, fiecare preocupat cel mai adesea de o supraviețuire individuală. Suntem la sfârșitul unui an în care, am s-o spun direct, prea puțini dintre noi ne-am luptat cu adevărat ca teatrul să existe pe mai departe în cea mai bună formă a lui. Încet, încet ne-am conformat cu toții normelor, directivelor, regulamentelor și rapoartelor care să ne acopere neputința de a face teatru. Încet, încet am acceptat să renunțăm, fără măcar să fi încercat cu adevărat să ne luptăm. Încet, încet am acceptat să ne mutăm cu totul în online, încet, încet am acceptat să renunțăm la hălci întregi din meseria noastră, să abdicăm aproape total de la partea estetică și să prioritizăm alte lucruri. Artistul, acest om care a ieșit în stradă pentru a apăra în alte ocazii o mulțime de alte cauze, de data asta nu și-a apărat propria meserie și a acceptat mutilări care, pe termen lung, se vor dovedi extrem de periculoase.

Sigur că frica de moarte și de boală e mai puternică decât orice, dar… oare pentru noi, cei din domeniul artistic, a căutat cineva cu adevărat soluții? Sau am fost prea repede trecuți pe lista de inutilități și noi ne-am acceptat prea repede și prea ușor condiția de inutili? A închide e cel mai ușor dintre lucruri. A căuta soluții reale e mult mai complicat. Și nu, pentru domeniul artistic nimeni n-a căutat soluții reale. Pentru piețe s-au căutat soluții, transportul în comun a fost lăsat să infecteze mii și mii de oameni. Nimănui nu i-a păsat să ia nici măcar o măsură de ochii lumii, CFR-ul e supraaglomerat, iar la metrou la orele de vârf, când traversezi pasajul Unirii n-ai loc s-arunci un ac. Pentru mall-uri există soluții, sunt arhi-arhi pline… (4000 de oameni înregistra monitorul de la intrarea unui mare astfel de spațiu comercial, într-unul din weekend-urile trecute, la o oră de vârf), restaurantele s-au adaptat și ele și au improvizat câte o așa-zisă terasă, care e pe jumătate acoperită – atât cât să se poată spune că e descoperită… – și un stropuleț încălzită, cât să îngheți bine-merci și să faci o răceală zdravănă. Televiziunile au găsit o cale să-și facă emisiunile, pe platourile de filmare cum-necum se filmează. Peste tot, fiecare s-a învârtit, s-a răsucit și cumva a găsit o scurtătură. Numai teatrul nu. Numai teatrul rămâne închis. Și nu doar că rămâne închis… dar în micile lui încercări de supraviețuire… fie ea și online, acceptăm mutilarea de a juca spectacole cu mască. O barbarie. Ceva inacceptabil. Actul artistic a fost redus la ceva simplu funcționăresc, echivalat cu orice altceva funcționăresc.

E incredibil cum în loc să ne luptăm cu toții pentru ceva atât de simplu în fond… și anume testarea, acceptăm mutilarea propriei noastre arte. Se vorbește mult despre bani, despre fonduri, despre bugete… Dar nimeni nu propune acel lucru care, pe termen lung s-ar dovedi cel mai profitabil: testarea. Alocarea de fonduri pentru testarea actorilor și a personalului de scenă în ziua spectacolului ar salva un domeniu. Nu falsa lui întreținere în moarte clinică. Ci o infuzie de viață. Acel ceva care l-ar face pe actor să se simtă safe pe scenă și să își facă meseria cu adevărat, acel ceva care să nu mai presupună masca pe scenă și distanțarea care a dus la mutilări stupide ale unor spectacole, în care scene de îndrăgostiți se joacă la distanță… în secolul 21… acel tip de distanțare care ne întoarce în timp undeva în vremea declamărilor… acel tip de lipsă de atenție și de considerație pentru actul estetic și care în acest an a dus la subminarea din interior a propriei meserii. Pe care am girat-o cu toții, actori, regizori, manageri, critici…

Testarea în ziua spectacolului a tuturor actorilor din distribuție și a personalului de scenă – așa cum se întâmplă și în unele platouri de televiziune sau de filmare – ar duce la salvarea meseriei. Cât despre cei 4000 de oameni prezenți într-un mall în weekend… continuu să cred că funcționarea la 30 la sută a sălilor de teatru, oameni care să poarte masca, exact ca la mall, și care să stea la distanță (spre deosebire de mall), n-ar fi cu nimic mai periculoasă decât îmbulzeala maximă din supermarketuri, ca să nu mai vorbim de cea din trenuri.

Ne lăsăm arta să moară și o și ajutăm și ne găsim și justificări pentru asta. Ne îngropăm în hârtii care să ne justifice existența și nu ne cerem dreptul fundamental: bani pentru testare, în așa fel încât să nu lăsăm să se distrugă această meserie, încât să n-o lăsăm să fie mutilată. Va veni un moment când o să ne pară rău că pentru asta n-am „ieșit în stradă”…