Trăim înconjuraţi de imagini. Impresiile noastre adunate mănunchi şi puse cap la cap de raţionamente logice ne arată fiecăruia colţul nostru de realitate. Şi cum foarte liniştitor ne-a spus părinteşte Einstein – totul e relativ. Pe cât de generos, pe atât de periculos, de fapt. În momentul în care şi reperele îşi pierd statornicia şi generalizările ne înghit cu lăcomie orizontul intelectual, interpretările personale şi personalizate după miliarde de chipuri şi asemănări vagi au drept consecinţă un construct instabil – societatea secolului XXI. Mândră de imprefecţiunile sale, stupid de înverşunată în celebrări de prisos, arţăgoasă şi lipsită de răbdare, cu o capacitate din ce în ce mai redusă de a nuanţa concepte, dar grăbită să dea verdicte, înverşunată în a decela ideologii încropite în căutare de adepţi lipsiţi de incertitudini, lumea, aşa cum a devenit, pare un organism bolnăvicios autosuficient, care nu recunoaşte nici în ruptul capului că respiră din ce în ce mai greu sau că are nevoie de ajutor.

Imaginea în schimb, felul în care ne creăm propria bulă de linişte în care ne refugiem, pereţii capitonaţi şi antifonaţi de siguranţă pe care îi ridicăm în jurul vulnerabilităţilor noastre pe care le ascundem de noi înşine în primul rând, poza pusă în ramă e foarte măgulitoare. După aproape un an în care jumătate de viaţă s-a transformat într-un lung şir de imagini perindate pe ecrane, în care ne-am împărţit timpul între frică şi demonstraţii, după ce ne-am obişnuit cu interpretarea propriilor vieţi în faţa unei camere de filmat, ce ne-a devenit partener de dialog, rămânem cu exerciţiul acesta destul de pervers al disimulării normalităţii. Forţa majoră ne-a impus împrietenirea cu surogatele prezenţei şi confortul devenit rutină, inerţia şi capacitatea de adaptare ne fac să rămânem agăţaţi în această lume pseudo-virtuală a dialogului în faţa unui ecran devenit suport al vieţilor noastre.

A devenit firesc să îi vedem pe ceilalţi doar mijlocit. Nu mai resimţim dorul depărtării fizice atâta timp cât cu un scroll şi click începe transmisiunea live din cealaltă emisferă. Relaţiile de distanţă sunt cât se poate de fireşti, iubirea însăşi a găsit o formă amputată de a ne minţi că se poate manifesta şi în lipsa prezenţei fizice, iar amorţirea progresivă a emoţiilor ne face din ce în ce mai conservatori de fapt – economisim energie comandând online mai orice, economisim timp, economisim şi spaţiu şi totodată facem rabat şi de la calitatea sentimentelor pe care nu prea le mai distingem. Simţim imaginea sentimentelor şi ecoul a ceea ce ştiam despre ele. Frica ne atrofiază capacitatea de a ne raporta real la realitate, iar coconul de stimuli audio-video ne ajută să ne minţim „sănătos” că e ok.

Şi nu e deloc neapărat aşa. Încă mai există colţuri de viaţă nemimată. Încă se trăieşte simplu şi din greu în afara bulelor şi retinelor fixate în lumina ecranelor. Încă gâlgâie sentimente incomode, încă se plânge fără ruşine, încă se iubeşte fără motivaţii secundare. Dar nu putem ajunge la straturile de viaţă aşa cum e ea din poziţia de lotus a unei procrastinări programate din frică. Din spatele baricadei luminate de ledurile pâlpâinde ale realităţii pe care ne-am alcătuit-o imagine cu imagine, video cu video, poză cu poză, filtru cu filtru, like cu like, nu se mai aude nici măcar strigătul de ajutor al aproapelui. Totul e un vuiet alb şi destul de vag pe care îl ascultăm la căşti mari, pentru a ne induce o somnolenţă pe care o confundăm cu odihna. Suntem obosiţi şi vrem linişte. Obosiţi de atâtea himere, obosiţi de atâtea minciuni fabricate şi întreţinute constant, obosiţi de o viaţă trucată profesionist.

Imaginea care până de curând ne amuza de pe o scenă de teatru, lumea povestită cu mijloace artistice, proiecţia de pe ecranul cinematografului, aceste convenţii acceptate pentru scurt timp cu bunăvoinţa în faţa ficţiunii privite fie ca entertainment, fie drept act cultural, fie ca supapă spre un catharsis contemporan, aceste himere construite de profesionişti ne-au invadat realitatea cea adevărată. Povestea şi viaţa se confundă din ce în ce mai straniu şi ajungem să existăm la întretăiere de percepţii distorsinate de imagini greu de desluşit a fi reale ori păreri.

Wonderland-ul pe care ni-l populăm fiecare dintre noi cu pisici de Chesire zâmbitoare şi pălărieri nebuni simpatici e, de fapt, o minciună care încearcă să ne păzească de reginele roşii ale fricilor de tot felul. Ţara Minunilor nu e un basm frumos, ci un somnifer care dă dependenţă. Matrix-ul nostru cel călduţ are nevoie de un reset. Pastila roşie trebuie luată din când în când pentru a ne feri de o dependenţă ireversibilă de pastila albastră. „Good night, sweet prince!”