Artiștii despre pandemie. Irina Bucescu și Costas Ivanov, care au înființat formația Temple Invisible acum câțiva ani, se numără printre artiștii pe care izolarea impusă de pandemia Covid 19 i-a impulsionat să facă încă un pas. Un pas spre alte compoziții, un pas spre alte orizonturi, spre alte experimente, concretizate recent într-un concert multimedia.
E o perioadă complicată pentru artiștii din lumea întreagă. E o vreme a fricii. Cum arată prezentul tinerilor creatori care sunteți? V-a fost frică?
Costas Ivanov: Eu sunt antrenat. Lucrez foarte mult de acasă, iar asta spune tot. Și nici nu-mi place să ies foarte mult. Mare parte din universul meu e acasă. Am un studio acasă. De montat, montez tot acasă, unde am tot ce îmi trebuie. Suntem destul de autonomi. În prima parte a lockdown-ului, da, a fost un sentiment urât, pentru că nu puteam să ieșim în natură. Am resimțit lipsa conexiunii cu natura. Dar să merg pe străzile Bucureștiului, eu, personal, nu am simțit nevoia. Din alte puncte de vedere, cum ar fi că nu mai sunt joburi, că au cam turbat oamenii – în advertising, de exemplu –, e neplăcut. Dar ne-am canalizat energia pe stat, scris, citit, învățat lucruri noi, compus, mixat ș.a.m.d.
Irina Bucescu: E o trudă. Constant apare o frică: acum ia forma pandemiei, în alte dăți lua alte forme. Am contrabalansat frica prin a merge în natură. Avem norocul de a avea prieteni care au casă la munte. Am fost la mare cu cortul, într-o zonă izolată, am fost la Cetate, unde erau puțini oameni, unde ne-am plimbat prin pădure și Costas a filmat ceva. Am fost la mânăstiri. Am vrut eu să-mi reiau conexiunea cu străbunicul meu, pe care nu l-am cunoscut, care a slujit la mânăstirea Sucevița. Am cunoscut-o pe maica stareță, am vorbit, ne-am povestit, a venit cu o mână de cărți. A apărut un călugăr care știa cine a fost Casian Bucescu. Conexiuni se pot forma în continuare, păstrând limitele necesare în situația dată. Parcă am avut mai multă disponibilitate pentru asta. Acum am început să căutăm și în zonele pe care le tot amânăm.
C.I.: A fost ca un voiaj spiritual, a fost totul numai pentru noi. În octombrie nu mai era nimeni acolo, parcă totul era doar pentru noi doi. Nu era nici picior de turist, eram doar noi doi pe niște drumuri unde totul era încă verde, nu începuse perioada de auriu. Am întâlnit numai oameni care parcă ne ieșeau în drum.
I.B.: Ca în poveștile lui Creangă.
C.I.: Am dormit în mașină câteva nopți. N-am vrut să mergem nicăieri.
I.B.: E altfel contactul cu natura când deschizi ochii și auzi vrăbiuțele, vezi cum intră razele soarelui prin mașină. Deschizi trapa, te inundă mirosul. E ceva extraordinar.
C.I.: Ne-am întors amândoi foarte încărcați.
Toamna înseamnă însă, în mod normal, și un nou început: se deschide stagiunea, începe o nouă etapă a vieții culturale. Cum resimțiți lipsa acestui început?
I.B.: Există o apăsare și fiecare vrea să meargă mai departe, să evolueze. Continuăm cu muzica în timpul acesta. Am continuat să compunem, ne-am axat mult pe simfonic. Dacă până acum mergeam foarte mult pe electronic și pe dark, acum am simțit altă nevoie. Cumva, ca să contrabalansăm tot, pentru că simfonicul te înalță.
(Dialog realizat în luna noiembrie 2020)
