Artiștii despre pandemie. „Temporar, cred că trebuie să încercăm pe cât posibil să ne înarmăm cu răbdare și să folosim alte pârghii și instrumente pentru a ne exprima creativitatea, atât cât o fi ea”, spune Dan Rădulescu, actor la Teatrul de Comedie, pe care îl veți putea vedea însă și pe alte scene bucureștene. Momente etape, treceri, angoase, descoperiri – ele fac parte din traseul spre normalitate, adică din întoarcerea la întâlnirea cu publicul și despre ele se discută, inevitabil, în așteptarea viitorului.
Cum bine știm, am traversat o perioadă a interdicțiilor, a normelor, a anormalității, deși nevoile noastre ca oameni au rămas relativ aceleași. Cum te-ai împăcat cu toate astea?
Poate la fel ca mulți colegi de-ai mei, în primă fază, cam primele două săptămâni, să zic, m-am simțit foarte ușurat, abia apoi am înțeles cu adevărat proporțiile, că nu se va termina prea curând. Mi-am construit cam toată existența în detrimentul vieții personale și mai degrabă în slujba profesiei și nu percep lucrul ăsta ca pe un sacrificiu. Așa că, pentru mine, încetarea activității a însemnat și încetarea a 90% din ce era viața mea personală, socială, asta pentru că erau foarte strâns legate una de alta. Abia după primele două săptămâni am început să simt angoasa knocking at my door (râde). Ilona Brezoianu a fost un punct de spirjin pentru mine, suntem foarte buni prieteni și împreună cu ea și iubitul ei am făcut tot felul de chestii, am devenit ca o mică familie: mâncam împreună, mergeam la tenis împreună, la mare și așa mai departe. Ah, și în perioada de lockdown am făcut o altă chestie, trăiască Skype-ul, Zoom-ul! (râde). A organizat Vlad Cristache un party pe Zoom: la 9 seara ne-am dat întâlnire toți, fiecare de la el de acasă, unul spunea ce piesă să ascultăm și-o puneam toți pe aceeași. A fost tare, fiindcă la un moment dat eram acolo 20 de oameni care, unii, nici nu se cunoșteau între ei! Unii mai plecau la culcare dacă se îmbătau, luau un Uber până-n dormitor. (Râde)
Asta sună foarte bine! Dar s-a întâmplat să existe și un scenariu mai sumbru, dacă e să ne gândim la actorie?
Nu sunt un om al certitudinilor, dar cred că teatrul nu va muri niciodată. Mai aveam colegi care spuneau că gata, s-a terminat, că guvernanții se vor prinde că se poate și fără… Oricât de ne-familiarizați ar fi mai-marii noștri conducători cu ce presupune arta spectacolului, nu cred că poate fi nimeni atât de opac, încât să-și imagineze că teatrul poate exista fără contactul direct, fără un schimb de energie cu publicul. Tot ce am încercat să facem în online, toate sketch-urile, toate mini-serialele, toate sunt niște înlocuitori temporari, necesari și ei, dar care nu sunt teatru și n-au cum să fie vreodată. Cei care și-au zis că gata, nene, ăsta e momentul lor și că o să rupă pisica și o să joace în pandemie din sufrageria lor tot ce n-au jucat în toată cariera lor de până acum au căzut puțin în ridicol. Ceea ce, desigur, nu e un capăt de țară. Dar nu cred că poți să obții un produs bun, dacă îl cauți cu disperare și încrâncenare.
Dar tu mereu ai fost unul dintre actorii prezenți și în online. Putem să vorbim despre nevoie sau despre datorie?
Cred că dintr-o nevoie. Nu prea gândesc în termenii ăștia, de „datorie”, mi-e teamă că, spunând asta, aș risca să devin puțin patetic, iar eu nu decantez așa lucrurile. „Am o datorie față de publicul meu să postez zilnic și nu pot să-l dezamăgesc!” Hai, nene, lasă-ne, bea-ți țuica și du-te acasă!
Pur și simplu am simțit nevoia să fac ceva, să rămân ocupat, să am un contact cu oamenii. A fost mișto și fiindcă primeam feedback de la oamenii care ne mulțumeau că facem asta. Dacă nu ți se urcă la cap și nu ai senzația că ai inventat gaura de la covrig, ci te bucuri realmente de comunicarea cu oamenii, cred că e OK. Și a fost și o provocare interesantă. Adică, astea sunt coordonatele problemei pentru toată planeta, astea sunt noile reguli ale jocului, hai să vedem cum ne putem replia, cum ne putem exprima creativitatea.
Corina Moise a avut o propunere care mi-a plăcut mult și împreună am filmat un pilot al unui mini-serial, a fost ideea ei, pe care sper s-o continuăm: ce se întâmplă cu actorii pe timp de pandemie? Deveniți inutili peste noapte, cum fac să își găsească un rost, cum și de unde își satisfac nevoia de confirmări ș.a.m.d. Deși e filmat în stil mockumentary și cheia e una de comedie, vorbește despre o problemă reală.
Cum te raportezi tu la ideea asta de inutilitate, dacă e să ne gândim la întreaga perioadă de inactivitate?
Circula o memă destul de clișeu, dar care, în fond, e destul de adevărată: dacă vi se pare că artiștii sunt inutili, imaginați-vă un lockdown fără filme, pictură și muzică, de exemplu. Noi am devenit inutili în relație directă cu scena, fiindcă nu putem profesa la teatru. Iar să deschizi o sală de 400 de locuri, să zicem, la un sfert de capacitate, nu știu cât de eficient este. Dincolo de orice considerente financiare, pur și simplu nu îmi dau seama ce flux de energii se poate naște între o distribuție și o sală de mascați, și aia pe trei sferturi goală. Așa că, temporar, cred că trebuie să încercăm pe cât posibil să ne înarmăm cu răbdare și să folosim alte pârghii și instrumente pentru a ne exprima creativitatea, atât cât o fi ea.
În perioada asta ai simțit că s-a schimbat ceva fundamental în tine? Că ai pierdut ceva din tine? Că ți s-au ascuțit alte simțuri?
S-au schimbat cel puțin două lucruri. S-a shimbat în mod cert toleranța mea pentru hate-speech. La teatru, poate și fiindcă e contactul direct, oamenii sunt mai reținuți, adică uite, până și cei cărora nu le place un spectacol aplaudă, poate mai reținuți, dar aplaudă. În schimb, pe net toată lumea, sau, mai bine spus, oricine are o voce și toți își spun părerea imediat, nu au niciun filtru, nicio reținere. Sub adăpostul unui cont anonim, toți sunt zbiri! (Râde)
Pe perioada verii am făcut o emisiune live unde oamenii comentau live: „Ce față are Dan azi, pare cam obosit!” „Dane, mai lasă-ne”. Chestii de genul ăsta, aparent niște glumițe inofensive, cred că nici nu s-au gândit atunci acei oameni că mă vor afecta. Și cu fiecare seară, cu fiecare reacție, mi-am dat seama că întotdeauna va exista un procentaj de hate indiferent ce faci și am învățat să accept chestia asta, iar acum nu mă mai afectează la fel de tare, nu mă mai demoralizează. Din punctul ăsta de vedere, sunt călit.
A doua schimbare, negativă de data asta, e una care cred că s-a produs în multă lume: de când cu pandemia, cred că exploatez mai prost timpul. Am devenit cu toții nevrotici, lipsiți de răbdare. Mă surprind de multe ori că încep șapte lucruri deodată și că, de fapt, nu fac niciunul cum trebuie, că nu mai știu să-mi manageriez gândurile, timpul. În mod paradoxal, fiindcă am teoretic tot timpul din lume, nu am timp să fac nimic. Știi că poți să faci un lucru peste o oră, peste două, peste trei și ajungi să nu-l mai faci deloc. Pe măsură ce trec zilele, simt cum presiunea asta neproductivă se acumulează.
Dar ce anume ai încercat să faci în pandemie, ce ai încercat să recuperezi?
Cu atâta timp liber pe mâini am recuperat foarte mult la capitolul filme. Și apropo de online, am făcut mai des exercițiul de a scrie. Eu cu Bogdan Cotleț de la Comedie vrem să lansăm acum, la început de an, un sketch show, care să se dezică puțin de formatul scurt de 10-15 secunde cu care ne-au obișnuit platformele sociale. Vrem să aibă 20 minute și să fie marketat ca atare, adică să te uiți la el ca la un episod de serial. Și scriem amândoi, ne vedem săptămânal, facem un brainstorming și alegem ce e mai bun. Deci am încercat să-mi dezvolt puțin latura de scriitor (râde). Așa nici nu mai aștepți, de exemplu, să vină cineva să te ia într-un proiect, ci ești inițiatorul, producătorul. Tot în lunile astea am tradus și o piesă de teatru pe care vreau s-o fac la un moment dat, o piesă în două personaje, dar nu zic, că-i secret! (Râde)
(Dialog realizat în luna decembrie 2020)
