Artiștii despre pandemie. „În perioada izolării mi-am pus foarte mult întrebări despre teatru în primul rând”, mărturisea Eugen Jebeleanu, câștigătorul Premiului UNITER pentru Cel mai bun regizor în 2020, cu spectacolul „Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba”. Prin multidisciplinaritate, spre o artă care să aibă și proprietăți terapeutice, pe un drum cu multe provocări, despre care puteți citi în continuare câteva gânduri…

Cum ai resimțit perioada izolării, a fost ușor de suportat și de trecut prin ea?

Pentru mine a fost chiar necesară perioada asta de pauză. M-am bucurat că am putut sta acasă să mă odihnesc, să îmi găsesc resursele. Aș fi preferat să plec în vacanță, dar am stat acasă. Primele săptămâni a fost un pic bizar și ciudat, ca pentru toată lumea. Mi-era greu să mă concentrez, să mă uit la filme. Nicio ficțiune nu mi se părea suficient de puternică pe cât era realitatea. Am avut activități casnice pe care nu le fac de obicei, ca gătitul. Apoi m-am liniștit și am început să lucrez la teza mea de doctorat, pentru că sunt înscris la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Mi-a ocupat timpul și mi-a dat energie. Tema e Teatrul constrângerii care, de altfel, se pliază foarte bine pe ceea ce se întâmplă acum. E un fel de Doctorat profesional, în care plec de la cercetare pe baza noțiunii de constrângere, dar în final ajung la spectacolele mele și la cum se resimte constrângerea în practică. Vorbesc și despre constrângerea economică din teatrul independent, despre experiența mea acolo și cum constrângerea poate deveni un motor de inspirație și de eliberare. Te pune să cauți în altă parte și să mergi la esențial. Un alt capitol ar fi cel despre constrângerea de astăzi, despre faza în care ne aflăm.

(…)

Apropo de vocea pe care o căutai, în ce etapă profesională simți că te afli?

În perioada izolării mi-am pus foarte mult întrebări despre teatru în primul rând. Despre cum vom putea să punem pe picioare noi proiecte, mai ales în Franța, unde temporalitatea unei producții este foarte lungă și de la gând până spectacol durează doi-trei ani. În continuare mă interesează foarte mult să fac film, să mă apropii de cinema, pentru că prima experiență a fost una fantastică și mi-a deschis noi orizonturi. E și o artă care rămâne în timp, care ajunge la un public mai larg. Evident, nu e același lucru, nu vreau să renunț la teatru și mi se pare că întâlnirea dintre actori și spectatori nu o poți regăsi în film. În același timp, a fost și experiența operei care mi-a plăcut. Cred că vocea de astăzi ar fi cea a pluridisciplinarității. Pentru că vreau să găsesc formule artistice diferite în funcție de ce și cum vreau să spun cu un proiect. Poate pentru o poveste realistă ar funcționa mai bine mijloacele cinematografice, în timp ce pentru un text performativ, cum e „Itinerarii”, cu o narațiune spartă și cu o ficțiune care se întretaie cu o joacă a convențiilor, e mult mai potrivit pentru teatru. De ce nu, poate chiar să aduc împreună mai multe mijloace de expresie. Tot în pandemie, mi-am pus problema cum ne mai raportăm astăzi la public și cum reușim să ajungem la el.

(…)

Ce alte lucruri ai vrea să descoperi?

Cred că aș vrea să nu mai vorbesc doar despre societate, ci și despre umanitate. Să nu rămân la un context, un cadru geopolitic, foarte ancorat în concret, ci să vorbesc despre ceva mai amplu. Asta cred că vine tot din timpul perioadei de izolare. Pentru că mi-am pus întrebarea: de ce teatrul și arta nu sunt de primă necesitate? Și mi-am dat seama că noi trebuie să facem teatrul să devină de primă necesitate. O altă zonă de căutare ar fi cum să reinterpretăm istoria, atât cea concretă, palpabilă, a unor teritorii, cât și istoria artei, a teatrului. Cum pot să readuc astăzi niște texte, teme, subiecte importante din repertoriu? Am început deja asta în „Itinerarii”, dar erau mai degrabă doar niște referințe, niște trimiteri. Acum aș vrea să merg și mai departe, să mă joc un pic cu reprezentarea teatrală.

(…)

Spectacolele tale explorează vulnerabilități, sensibilități, chestionează problema identitară și un stigmatism social. Dar vorbesc ele și despre vindecare?

Mi-aș dori și sper să fie un pic și despre vindecare. Uite, de acum înainte o să mă gândesc mai mult la asta. Mai ales după criza asta sanitară, vom avea nevoie de un teatru și de o artă care să vindece pentru că e multă suferință în ceea ce trăim. Tot ce se întâmplă e o rană foarte mare, care va trebui să fie vindecată la un moment dat. Iar noi suntem responsabili de asta. Deci da, probabil că și asta se va întâmpla în următoarea mea perioadă de cercetare și de practică. De fapt, chiar are legătură cu proiectul la care lucrez acum, „Rémission ”. Pentru că este despre vindecare.

(Dialog realizat în luna septembrie 2020)