Artiștii despre pandemie. „Comunicarea online, mult mai anevoioasă și mai liniară, îmi ia foarte multă energie, mi se pare epuizantă”, recunoaște scriitoarea Alina Nelega într-un dialog la distanță, care privește spre prezentul pandemic. Experimentele artistice, formele hibride și căutările de toate felurile fac parte dintr-un prezent nesigur, cu multiple fațete, care impune explorări continue. La unele dintre întrebările cărora acestea le dau naștere se oprește și acest fragment de dialog.

Traversăm o perioadă complicată, care parcă nu seamănă cu nicio alta. De câteva luni, animalul social care este omul e forțat de criza sanitară să-și schimbe comportamentul public și privat și să se obișnuiască și cu absențe. Printre altele, absența teatrului, a experienței vii a teatrului. Dumneavoastră cum o resimțiți?

După ce a trecut primul val de irealitate și panică, după perioada când am stat pe net și la televizor, dând telefoane prietenilor din toate părțile lumii, după ce realitatea a devenit – aș spune – ceva mai rațională, am valorizat această criză ca pe o ocazie de a medita și a relaxa ritmul socializării. Nu m-am simțit singură, eram într-o autoizolare împărtășită – știu că această exprimare oximoronică poate deruta, dar ea reflectă realitatea unei acțiuni colective, ca un fel de sărbătoare neagră, ca liniștea din zilele când toată lumea face cam același lucru. Desigur, exista – și încă există –  nesiguranța zilei de mâine, proiectele care s-au amânat, o lume întreruptă, mașinile care nu mai circulau, aerul care devenise deodată ireal de curat. Situația era oarecum similară cu a individului pe care îl lovește o boală, o maladie care îi impune să se oprească, să petreacă un timp într-un spațiu concentraționar (spital, pat, cameră etc.) și să dea atenție clipei, prezentului, propriului corp, să-și evalueze existența și să spere că, atunci când și-o va relua, ea va fi mai spirituală, mai profundă, mai dezrobită de stresul cotidian. Cumva, starea de pandemie mi se părea că induce un fel de eliberare interioară și o alfel de prioritizare. La nivel personal și social, trăim criza, cu ideograma ei chinezească reprezentând concomitent pericolul și oportunitatea. Mulți dintre noi am sperat că vom deveni mai buni, la nivel civic, mai empatici sau mai toleranți, că, prin autoizolare, vom învăța mai bine să fim împreună – mi se pare, totuși, că, după un timp destul de scurt, am reînceput să fim nerăbdători și indiferenți, că prea ne-am obișnuit să supraviețuim cu orice preț: o scuză ca să ne reluăm vechile obiceiuri toxice. Poate n-am identificat corect oportunitatea pe care pericolul ne-o oferă. Desigur, vorbim de un proces care încă nu s-a încheiat, se derulează în timp, are un parcurs – și e încă devreme să-l evaluăm sau să-i stabilim un scop, o direcție.

În același timp, odată cu încercarea de a rezista cât mai bine și a avea o perspectivă încurajatoare, există și sentimentul covârșitor al inutilității, cu care recunosc că m-am luptat în toată această perioadă. Comunicarea online, mult mai anevoioasă și mai liniară, îmi ia foarte multă energie, mi se pare epuizantă. Dar am redescoperit podcasturile și, mai ales, radioul și spectacolele radiofonice pe care le ascult cu plăcere, le și fac cu plăcere, e drept – căci radioul este o scenă specială, care lucrează onest în propriul său mediu de comunicare, iar audiția este, by default, privată.

Pandemia și toate întrebările și anxietățile pe care ea le generează, de diferite naturi, poate fi un fenomen provocator, stimulant, din punct de vedere artistic, pe de altă parte?

Pentru teatru, această artă experiențială, a prezenței, lucrurile sunt grave și, deocamdată, nu putem ști ce ne aduce ziua de mâine, nu putem face planuri sau proiecte pe termen lung. Desigur că există paliative și la nivel artistic, iar unele chiar funcționează: am văzut online spectacole extraordinare, puse la dispoziție de teatre din toată lumea și de festivaluri importante – intermediate însă de filmări; foarte bune, dar vorbim de un alt medium, mult mai puțin participativ. Și totuși, a fost o ocazie pentru mulți dintre noi, închiși în rutina activităților zilnice, să ne desprindem și să ne lărgim perspectiva. Să medităm, să căutăm, să fim creativi, căci aceasta este natura noastră, și să gândim proiecte pe care să sperăm că la un moment dat le vom pune în practică. A fost și încă este o perioadă de experimente artistice – multimedia și performance-ul, deși nu sunt neapărat „teatru”, ci forme hibride de reprezentare, au silit artiștii să inventeze moduri de expresie din care unele sunt adevărate jocuri ale memoriei, inteligenței și raportării la prezent. Nevoia de a lucra cu alt material, într-o altă formă decât cea cu care te-ai acomodat, poate să deschidă posibilități creative pline de provocări.

Dar scena ne lipsește, iar suplinirea ei prin mijloace digitale e, fără îndoială, o variantă de avarie. Oare poate fi aceasta oportunitatea de care vorbeam mai sus? Căutarea, ieșirea din confort, energia nouă de care teatrul are mereu nevoie și care, iată, acum, e canalizată spre alte tipuri de expresie artistică și de comunicare?

Credeți că schimbările generate de pandemie vor provoca schimbări, de un fel sau altul, și în artele spectacolului?

Aș spune mai degrabă că vor exista urme, depinde însă cum vom folosi și cât de repede vom uita această experiență care ne marchează astăzi. Cât de adânci vor fi aceste urme și cum vor influența ele artele spectacolului – asta n-aș putea prezice, după cum nu pot prezice nici cât de mult se va modifica natura colectivă a relațiilor umane, căci arta nu face decât să le secondeze, prin adresabilitatea ei.

Până la urmă, teatrul se schimbă mereu, e o condiție a existenței sale, căci viața se schimbă permanent. Aș vrea să clarific un lucru însă: teatrul nu e de un singur fel, nici publicul nu e de un singur fel, iar dacă putem vorbi de o dominantă a sa, ea e o funcție a realității timpului, căci teatrul e o artă a timpului său, nu un muzeu.

Mă întreb și eu dacă și cum se va modifica scena, ca spațiu – ce va interveni în felul în care sunt construite teatrele – va mai fi posibil spectacolul în aceleași condiții? E de-a dreptul kafkiană această imagine a unei săli decimate, de oameni cu botnițe – rațiunea îți spune că sunt măști, că sunt necesare și benefice etc. Dar tot botnițe rămân, îți simți răsuflarea, plămânii îți reciclează propriul aer, cuvintele ies înfundate, iar dacă vreunul își scoate masca să vorbească la telefon sau să răsufle mai ușor, îți vine să-l ucizi de invidie. Va rămâne teatrul o experiență colectivă sau se va fragmenta și vom ajunge să jucăm pentru unul, doi sau trei spectatori, ca să păstrăm posibilitatea de a interacționa? Experimentele celor de la Rimini Protokoll, ca să dau doar un exemplu arhicunoscut, ne arată că se poate face teatru și modificând raporturile cu scena, interiorizând-o și folosindu-ne imaginația ca să comunicăm la nivel personal cu cei care creează, facilitează sau ne induc emoția. Dar experimentul nu se poate instituționaliza, per se.

Dacă ar fi să creez un scenariu pentru viitor, aș spune că, dat fiind că mereu apar forme hibride și inovatoare în artele spectacolului, acestea ne vor surprinde în continuare. În ce privește teatrul ca o clădire… poate nu va mai fi nevoie de el în forma actuală, cine știe? Dar nevoia de teatru ca expresie umană este un instinct pe care-l avem toți și care va dispărea doar odată cu văzul și auzul.

(Dialog realizat în luna septembrie 2020)