Artiștii despre pandemie. „M-am simțit liberă făcând muzică”, spune actrița Cristina Juncu vorbind despre perioada pandemiei, această perioadă care ne-a afectat pe toți în ultimul an. Un dialog despre normalitate și libertate în vremuri anormale…

Cu toate că ne era mai la îndemână online-ul pentru a realiza acest interviu, amândouă am preferat să ne vedem, să bem o cafea sub o boltă de trandafiri înfloriți. Am putea numi asta un gest firesc. Ce înseamnă pentru tine normalitatea? De ce ți-a fost cel mai dor în toată această perioadă de izolare?

Normalitatea e ceva inconstant, se schimbă foarte des. Sunt perioade în care mi se pare normal să stau în casă și să mă ocup cu tot felul de alte lucruri care nu țin de teatru, și asta nu depinde neapărat de o pandemie, și sunt perioade în care e normal să stau de dimineața până seara în teatru și să fac numai asta, așa cum e normal, și să stau o vreme doar cu familia. Pentru mine, normalitatea e ceva foarte relativ. Mi-a fost extrem de dor să simt soarele, mi-a fost dor de natură. Abia acum am conștientizat cât de mult îmi lipsește o curte. Și dacă tot am adus vorba de teatru, chiar dacă, propriu-zis, nu mi-a fost dor efectiv să joc, ceea ce e foarte straniu, mi-a tot apărut în minte fața colegului meu Gabriel Răuță, în momentul în care a descoperit ceva mișto în timpul unor repetiții, sau a colegului Vlad Bălan, care a avut prima repetiție bună. De asta îmi este extrem de dor, să văd cum colegii mei și-au găsit rolul, să văd pe cineva care și-a găsit locul. E greu să-ți găsești locul, mai ales în perioade incerte cum e asta.

Timpul pare că a pus stăpânire pe ultimele luni, iar spațiul a intrat într-o nouă fază, cea a online-ului, acolo unde au avut loc întâlniri virtuale, spectacole de teatru și festivaluri de poezie. Ce părere ai despre această mutare?

Anumite „momente”, „monologuri”, „scheciuri” mi-au plăcut foarte mult, unii se pricep la asta. Eu deloc. Eu nu pot să spun un monolog în fața camerei, mi se pare straniu, mă simt ciudat. Așa că m-am întors spre muzică, unde mă simt confortabil, și am încercat să exist, ca restul lumii, online. În toată perioada asta, nu am reușit să urmăresc aproape deloc teatru difuzat online, am încercat să urmăresc măcar unele producții mari, unde mi s-a părut necesar. De exemplu, nu văzusem „Îngropați-mă pe după plintă”. Mi-a plăcut foarte mult, dar probabil nu am înțeles nici jumătate din ce însemna spectacolul live, din sală. Iarăși, nu am putut să urmăresc teatru în altă limbă, am încercat să văd „Orașul nostru” al lui Vladimir Anton și nu am reușit, mi s-a părut dificil să înțeleg real, și în spatele unui ecran, și în altă limbă. Au fost prea multe puncte de concentrare deodată și cred că spectatorului normal îi este cu atât mai greu să se conecteze…

Crezi că e nevoie de o atitudine nouă, diferită?

În primul rând, e nevoie de o atitudine diferită pe plan social. Trebuie să avem măsurile de siguranță puse la punct atunci când vorbim de o sală de teatru, dar inclusiv să existe măsuri pentru noi, actorii. Cred că trebuie să regândim, să ne adaptăm. Simt că e nevoie de comedie, poate ar trebui puțin ocolite subiectele mai… dark. Deși uneori suntem ușor masochiști și vrem să ne emoționăm de propriile drame reflectate pe scenă, nu cred că e cazul chiar acum. Simt că e nevoie de un boost de energie și de-asta, ce am încercat eu să fac în această perioadă și ce mi s-a părut mie că e important, pentru mine cel puțin, dacă nu pentru alții, a fost să transform „actul artistic” al cântecelelor mele funny într-un fel de educație fresh, cum nu primești de la autorități, autoironică, dar și ironică la adresa a ceea ce ni se întâmplă.

Ce a însemnat pentru tine libertatea în toată această perioadă?

M-am simțit liberă făcând muzică, cum am vrut eu, la ce oră am vrut eu, chiar dacă am avut oarecum un program, ca să pot să exist logic în fiecare săptămână, dar mi l-am impus tot eu. Tot liberă m-am simțit și atunci când mă întorceam de la Mega Image și mă opream în spatele blocului, unde avem o grădiniță umbrită, și mă așezam sub un copac, cu toate cumpărăturile în jurul meu, și mai stăteam 10 minute afară, deși știam că, teoretic, „nu e voie”. Și, uneori, mă duceam tocmai la Mega Tineretului, nu la cel din fața blocului, ca să-mi iau un avocado adevărat, ăsta da act de libertate, să alegi ce avocado vrei! Și în timpul unui act de libertate, mi s-a întâmplat o chestie drăguță. M-am nimerit sub balconul lui Damian Drăghici, care avea concert la fereastră cu naiul. Am simțit că m-a răsplătit universul pentru faptul că i-am dedicat carantina mea muzicii (râde). Muzică gratis!

Care crezi că va rămâne cea mai vie amintire din ultimele două luni?

Am două, fiindcă de fiecare dată îți amintești mai întâi ceva negativ și abia apoi vin și lucrurile pozitive. Unul ar fi momentul meu de breakdown din carantină, când filmam clipul „Oul”. L-am scăpat pe oul „tata” și l-am spart în timpul filmărilor, deși mai aveam de tras cu el. Am început să plâng din cauza recuzitei distruse, dar, de fapt, plângeam după tata real, tatăl meu, de care îmi era foarte dor. Curând după, în timpul crizei, am reușit să o sparg și pe ouța „mama”. A fost jale, am plâns cu sughițuri! (râde) Iar a doua amintire mai puternică e de acum câteva zile, când m-a dus Andrei pe acel teren viran pe care am filmat ultimul clip. Efectiv mi-am scos săndăluțele și m-am aruncat ca un labrador vesel în iarbă. Am avut, așa, o senzație de revenire la normal. Mi s-a părut că încalc legea, deși nu era neapărat un adevăr, ci mai degrabă un reflex al vinovăției căpătat pe parcursul ultimelor luni, din cauza celebrelor „declarații”. În același timp am simțit că sunt, în sfârșit, liberă. Mi-am dat seama că am o relație de dependență cu natura, am nevoie de pământ sub picioare. Faptul că stau la etajul șapte este înnebunitor, am senzația că sunt suspendată undeva, unde nu e natural să fii. Oamenii își au locul aici, pe pământ.

(Dialog realizat în luna mai 2020)