Artiștii despre pandemie. „Eu, unul, sunt convins că, așa cum se face acum, teatrul înregistrat nu are nicio șansă. Cum spunea Doru Mareș mai demult, la un colocviu, teatrul e o artă full contact. Adică se bazează decisiv pe interacțiunea cu oameni vii. O mare parte (esențială) a spectacolului de teatru, jocul actorilor, se bazează pe reacția emoțională a receptorului viu, la care cei de pe scenă reacționează, la rândul lor”. Un dialog despre teatru, într-o perioadă care va rămâne în istorie…
Suntem în stare de urgență, alături de nenumărate ale țări. Nu e o vreme prielnică pentru apropiere, pentru comunitate, pentru teatru, dar e o vreme prielnică pentru reflecție. Poate o înregistrare a unui spectacol, difuzată pe diferite canale, să conserve exact o creație?
Mai întâi, un răspuns la întrebarea subtil strecurată în cele două fraze de la-nceput. Reflecția, introspecția, privirea lucidă în sine reprezintă, pentru specia noastră, condiția sine qua non a evoluției. Vorbim, firește, de cea spirituală, căci cealaltă evoluție sau celelalte (r)evoluții (tehnico-științifice, politice, economice) nu se pun, dacă e să-l credem pe Harari. În „Homo deus”, acesta afirmă că, pe dinăuntru, omul arată ca acum câteva mii de ani.
Iar acum întrebarea propriu-zisă: Eu, unul, sunt convins că, așa cum se face acum, teatrul înregistrat nu are nicio șansă. Cum spunea Doru Mareș mai demult, la un colocviu, teatrul e o artă full contact. Adică se bazează decisiv pe interacțiunea cu oameni vii. O mare parte (esențială) a spectacolului de teatru, jocul actorilor, se bazează pe reacția emoțională a receptorului viu, la care cei de pe scenă reacționează, la rândul lor. E o interacțiune continuă. Dacă nu simți răspunsul emoțional al beneficiarilor, e ca și când ai juca tenis la perete. Sau nici măcar, fiindcă, la urma urmelor, și peretele reacționează: trimite mingea înapoi. Uneori chiar un pic imprevizibil: o pietricică ieșită din beton sau o denivelare te obligă să reacționezi la o traiectorie a mingii pe care n-ai prevăzut-o. În spectacolul înregistrat, actorii de teatru joacă la cameră, dar fără să dispună de mijloacele tehnice ale filmului, fără să folosească poetica lui. Prin urmare, nu cred că teatrul poate concura à la longue formele de spectacol generate de tehnologie și de virtual (în speță, filmul, dar nu numai). De altfel, chiar și în muzică, Celibidache refuzase eternitatea pe care i-o garanta înregistrarea concertelor sale în favoare clipei, a intensității trăirii directe.
Dar, cine știe, poate că se va naște un gen nou. Poate că tehnologia va evolua astfel încât și actorii să aibă senzația că joacă la o sală plină de oameni reali, ale căror reacții le vor simți și din care se vor alimenta.
Invazia de neoprit a virtualului și a tehnologiei e un vânt prielnic pentru teatru, care dobândește sensuri, forme și puteri noi? Există și „a dark side”?
Sunt deja decenii de când George Banu arăta că teatrul e o „artă a minorităților diseminate”. La data la care el făcea această afirmație, virtualul purta încă pamperși. „Dark” ar fi dacă virtualul ne-ar extirpa apetitul pentru comunicarea emoțională live. Deocamdată, s-au înregistrat cazuri în care teatrul s-a inspirat profitabil din televiziune, din noile medii. Mă gândesc la John Jesurun, care, încă din 1983, făcea la New York un teatru-serial, inspirat de serialele TV („Chang in a Void Moon”), la René Pollesch, care, pe la sfârșitul anilor ’90 din secolul trecut, scria și regiza „World Wide Web Slums”; și cu ei ar putea începe o listă foarte lungă. Un mare regizor cu o companie care a făcut și continuă să facă istorie în teatrul de azi e „Complicité”-ul lui Simon McBurney, care a început cu streaming-ul spectacolelor cu mult înainte de actuala pandemie. Dar acel teatru își prelua, în poetica sa, elemente puse la dispoziție de tehnologie și de www. Nici artiștii noștri nu au rămas insensibili la impulsuri venite din această zonă. Astea ar fi câteva, extrem de puține, exemple de teatru care reușește să sesizeze acel „vânt prielnic”. Materia primă a teatrului e viața, el lucrează cu viața și, deci, cu tot ce se întâmplă nou. Prin urmare, dacă întunericul e viu – precum acela al sălii de teatru? – acea „dark side” s-ar putea să nu fie „dark” în sensul implicat de-ntrebare.
„Satul global” în care trăim îi oferă enorm teatrului, s-ar zice, e mediul lui ideal. În ce fel are nevoie de arta teatrului cetatea cu locuitorii ei din noul mileniu?
Elementul definitoriu al cetății e zidul, la propriu sau/și/mai ales la figurat. El îi apără pe cei dinăuntru de dușmani și le dă, vrând-nevrând, sentimentul de coeziune, de comunitate, pe ai cărei membri nu îi leagă numai faptul că locuiesc în același spațiu, (între aceleași „ziduri”), ci și un set de valori, de credințe, de obiceiuri. Acestea continuă să le asigure condiția de cetate chiar și când nu mai există zidurile concrete. Ei, locuitorii cetății, au nevoie de teatru în măsura în care teatrul se nutrește din existența lor și o reflectă, în măsura în care acesta îi obligă să-și pună întrebări vitale despre ei și viața lor. Iar noi trăim într-o lume care încearcă să dărâme zidurile. Codurile, valorile morale și spirituale se amestecă, alcătuind un cocktail în care, până la urmă, componentele propriu-zise își pierd urmele, gustul specific, culoarea. Dar important e gustul final. Și știm bine că posibilitățile de a amesteca, în doze diferite, toate componentele posibile sunt nenumărate. Deci, da, e posibil ca „satul global” să constituie un mediu ideal. De care oamenii au nevoie în măsura în care mai au nevoie de comunicare emoțională. Un film nu poate fi azi mai bun, mâine mai puțin bun, în funcție de public. Pe când același spectacol de teatru e altul de la o reprezentație la alta. Dar… ce-i mai important: omul din sală simte că actorii simt, la rândul lor, emoția lui și joacă în funcție de ea. E o comunicare specială, al cărei fior nu-l poate concura nimic.
(Dialog realizat în luna aprilie 2020)
