Şi „La mulţi ani!”, şi „Fie ca…”, şi „An Nou cu sănătate”. Au curs urările şi dorinţele la miez de noapte în anul care iar s-a schimbat. Acelaşi arsenal de obiceiuri, mituri, speranţe şi superstiţii ca de fiecare dată, o dată la 365 de zile. Aceleaşi mesaje, aceleaşi telefoane, aceleaşi poc-uri de dopuri de şampanie, alte artificii, aceeaşi reţetă de salată de boeuf, dar alt platou. An de an avem impresia că înnoim ceva. Aşteptăm un „mai bine” iluzoriu pe care ni-l urăm unii altora strecurând în gândurile pentru ceilalţi cam ce ne-ar plăcea să păţim noi înşine. Presiunea pusă pe 2021 e direct proporţională cu fricile fiecăruia. Cu cât mai rău a fost ce ai păţit în „the infamous 2020”, cu atât mai mult parcă îţi impui ca 2021 să recupereze şi să fie atât de bun şi de mănos, cât să te facă să uiţi degrabă toate belelele.

Şi cele rele să se spele şi ce a mai rămas din cele bune să se adune cât să ne ţină şi de cald iarna şi de frig vara. Dacă viitorul apropiat va fi mai blând decât trecutul recent e greu de anticipat. De dorit, cu siguranţă ne dorim. Întrebarea e: ce facem pentru a momi acest bine mult visat? Facem ceva? Sau doar aşteptăm ca nişte cenuşărese credule să bată de miezul nopţii? Dacă doar invocăm belşugul şi rămâne la stadiul de wishful thinking s-ar putea ca şi 2021 să semene leit cu frate-său cu un an mai mare, care ne-a făcut numai pocinoage.

Aşadar, dorinţele de început de an ne cam seamănă de această dată. Mai toţi am învăţat că e important să vrei mai înainte de toate să fii sănătos tu şi ai tăi şi abia apoi maşina aia care să îi oftice pe toţi invidioşii din cartier. Mai întâi să fiţi voi bine şi apoi plecaţi şi în vacanţa aia din care să postaţi poze cu sute şi mii de like-uri. Şi, totuşi, ce facem pentru acest  mai bine? Cum e posibil să vină el aşa din cer asupră-ne, ca o boare vindecătoare?

Mai întâi, în 2020 am învăţat să ne spălăm pe mâini – nu e puţin lucru. Am mai învăţat că dacă doar ne facem că ceva nu există, ei bine, acel ceva e posibil să existe, totuşi. Aşadar, am mai învăţat şi să ieşim puţin din bulele noastre cele mai dragi. Ne-am cam plictisit şi de ecrane. În mod paradoxal, gadget-urile ataşate ca excrescenţe de mâinile noastre au început să ne agaseze. Nu mai vreu Netflix & chill, că ne-am pleoştit de tot de atâta relaxare pe canapelele care trebuiesc schimbate de cât le-am tocit într-un an cât alţii în zece, vrem să zburdăm în aer liber, să ne vedem om cu om şi nu ecran cu ecran şi, poate, cu ocazia asta ne aducem aminte cum era când eram mai puţin conectaţi şi mai mult oameni, de demult… acum vreo câţiva ani.

În teatru, dorinţele răsună ca glasuri zglobii de copii cu bujori în obrăjori: vrem să revenim pe scenă, vrem să ne întâlnim cu publicul, abia aşteptăm să răsune din nou aplauzele. Entuziasmul e general şi molipsitor. Dorul de scenă al artiştilor şi al spectatorilor de sala de spectacol e într-adevăr sincer şi emoţionant. Dar pentru ca dorinţele de la miezul nopţii arse şi trimise ca steluţe incandescente spre cerul senin să fie mai mult decât o superstiţie e nevoie de puţină luciditate. Producţiile care vor redeschide sălile de teatru ar putea fi mai mult decât un gest de rezistenţă şi existenţă. După un an în care orice fel de manifestare artistică a fost bine-venită ca semnal de vieţuire a artei văduvite de sensul existenţei din cauza unei situaţii de criză globală, revenirea nu are voie să mai fie doar o pâlpâire încropită în fugă. Setea de exprimare artistică atât de vocală, dorinţele fierbinţi de a fi pe scenă ar trebui să se concretizeze în produse artistice performante, care să demonstreze cu fapte nevoia reală de cultură şi artă.

Când teatrele se deschid nu ne mai putem prezenta în faţa publicului cu propuneri la intersecţia dintre banalitate şi lene. Spectacolele aşa-numite „de serviciu” nu îşi mai au nici locul, nici rostul. Ca după multe cumpene din istoria teatrului, se poate să fim părtaşii unei revigorări a artelor spectacolului, a unor forme noi, derivate din experienţă, şi nu scornite de dragul de a fi interesanţi. Noutatea este şansa de a conta. Ca la un început de an, când cu toţii suntem motivaţi şi plini de speranţe pe care avem energia de a le concretiza, noile producţii teatrale au această prospeţime a celor care ştiu de-acum ce înseamnă să nu poţi face ceea ce îţi e drag.

Aşteptările profesionale sunt mari – direct proporţionale cu dorul şi dragul de teatru care ne-a lipsit tuturor. Efervescenţa pe care o poate genera această revenire poate însemna mai mult decât o reluare a obişnuinţelor monotone. Pentru a face cu adevărat ceva, pentru a nu lăsa un an întreg să fie o pauză de frică şi revoltă, se pot transforma toate frustrările şi restricţiile, aşa cum numai artiştii ştiu şi pot, în motiv de celebrare a spiritului creator. Curiozitatea e şi ea mare. Regizorii au avut timp să inventeze universuri fantastice, să se gândească la cum şi-ar dori să arate lumile lor aduse pe scenă. Actorii sunt dornici să existe din nou pe scenă. Publicul de-abia aşteaptă să se bucure că poate veni în sala de spectacol. Premisele şi orizontul de aşteptare sunt optime. Mai trebuie, doar, să facem să se şi întâmple cea mai mare dintre minuni.

Şansele vin rar şi costă din ce în ce mai mult. Nu avem voie să ratăm acest început nedorit, dar primit pe cale de consecinţă a unei drame globale. Nu avem voie să nu simţim oportunitatea. Nu avem voie să revenim aşa cum am plecat. Ar fi păcat. Poate aveam cu toţii nevoie de o pauză şi nici măcar nu ne dădeam seama. Am fost forţaţi să o luăm şi să o trăim în frică. Poate am învăţat, totuşi, câte ceva în timpul ei. Poate nu a fost doar o pauză de ţigară şi bârfă, ci un răgaz în care am mai cunoscut câte puţin din cine suntem şi încă nu am devenit.