Eugen Gyemant este regizor. Unul dintre cei mai prolifici. Are 35 de ani și deja a regizat 31 de spectacole. Și în teatrele de stat, și în cele independente. A obținut și câteva premii importante pentru ele. Predă la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și la UNATC. Eugen este unul dintre acei regizori care știu să te surprindă de fiecare dată. Este creativ, sensibil, este generos și are un simț al umorului aparte. Anul 2020 n-a fost deloc rău pentru el: l-a ajutat să se reapuce de scris – scrie în paralel la trei romane. Și să grădinărească – are doisprezece lămâi și cinci plante de mango.

După ce ne-am arătat ghivecele cu lămâi, mango și un pui de frunză de monstera, ne-am apucat să povestim. Despre primele lui spectacole de teatru, despre monștri și cum îi putem salva, cum arată relația ideală regizor-actor și ce mai înseamnă pentru el teatrul, aici stă scris totul!

La început de an, cu toții ne setăm niste „rezoluții”. Care sunt ale tale pentru anul 2021?

Poate unora li se va părea că exagerez, dar mi-e groază de momentul în care va trebui să ne întoarcem la normal. Așa că, rezoluția mea pentru momentul în care se va întâmpla asta, este să nu revenim și la lucrurile de dinainte – care pentru mine erau un chin. Îmi doresc ca ceea ce am învățat și câștigat din această situație să îmi rămână și pe mai departe. Adică, în primul rând, să muncesc mai puțin și, de preferință, mai bine.

Trăim în continuare într-o perioadă ciudată în care ne e frică să ne întâlnim cu alți oameni, să ne îmbrățișăm, o perioadă în care cu toții ne-am mutat în online. Cum te împaci tu cu toate astea?

Mă împac foarte bine. Pentru că am avut în sfârșit o perioadă de pauză, de stat și de nefăcut nimic. În ultima vreme eram cam „hăituit” și mi-e și frică de momentul în care se va termina pandemia și va trebui să mă întorc la muncă (râde). S-au adunat multe lucruri de făcut și nu știu cum o să le fac pe toate, dar, o să vedem…

Plus că în perioada asta m-am apucat în sfârșit de scris. Era ceva ce voiam să fac de multă vreme și niciodată nu-mi găseam timp. Poate că nu mai aveam nici curajul necesar ca s-o fac… Dar cu ocazia asta m-am reapucat. Scriu în paralel la vreo trei romane. Așă că, anul viitor pe vremea asta, poate le voi și publica.

Ah, și m-am apucat de grădinărit. Am doisprezece lămâi și cinci plante de mango.

Urmează un avocado, să ghicesc…

Am și avocado. Am mai mulți, dar doar unul s-a prins. Deci în pandemie am avut activități casnice și de recreere. (râde)

Îmi amintesc că pe 6 octombrie se juca „Nu regret nimic” la Bulandra. Ultimul spectacol din București de dinaintea reînchiderii teatrelor. Cum ai primit vestea?

Îmi amintesc că era o atmosferă încărcată. Asta pentru că eram și la Bulandra, unde am debutat, ca să zic așa, ca asistent de regie. Și nu mai fusesem pe scena asta de vreo zece ani, de când începusem această meserie. Deci din start era ceva ieșit din comun, o emoție aparte… Plus faptul că spectacolul nostru a fost practic ultimul care s-a jucat în București, a pus așa un semn…  Nu știu dacă de bine, de rău… Dar sper că totul va fi bine. Adică sunt sigur că totul va fi bine! Eu sunt un optimist convins. Am fost mai puțin optimist la începutul pandemiei când eram foarte panicat și îmi imaginam deja cum o să fiu atacat pe stradă când mă întorc de la Mega, cum o să mi se fure pungile de mâncare (râde), dar nu s-a întâmplat. După ce mi-a trecut panica asta, am început să mă bucur de o grămadă de lucruri pe care nu le aveam înainte.

Da, e o perioadă dificilă. Dar, pe de altă parte, nu e atât de dificil cum avem noi senzația. Când ne gândim la catastrofe, la războaie și la perioade ieșite din comun, ne imaginam ceva foarte spectaculos și romantic. Iar acum am avut cu toții „șansa” să trecem printr-un moment de genul ăsta și să vedem cum e, de fapt, să treci prin așa ceva. Descoperirea e că viața cotidiană într-o perioadă de criză nu e foarte diferită față de cum e în mod normal.

Dar crezi că teatrul va avea de suferit după toată această perioadă?

Sunt convins că au de suferit teatrele independente sau teatrele care depind de un număr de reprezentații lunare ca să trăiască. Dar au de suferit doar din punct de vedere financiar. Din punct de vedere artistic, nu văd cu ce ne va face rău toată chestia asta. Dimpotrivă, eu cred că ne va face foarte bine. Pentru că întotdeauna e benefic pentru un artist să treacă prin experiențe interesante sau ieșite din comun. Și sper că ne-a încărcat toată pandemia asta cu ceva lucruri de spus, de exprimat.

Deși, la capitolul „lucruri de spus”, distanțarea socială a fost, de fapt, o apropiere socială și, uneori, chiar agresivă – cel puțin eu așa am perceput-o. Ne-am refugiat cu toții pe platforme de Social Media și am fost bombardați cu informații din ce în ce mai agresive despre emoțiile și părerile altora. Deci, din punctul meu de vedere, aș fi vrut să mă pot izola mai tare. (Râde)Bine, eu sunt și de felul meu un om mai izolat și poate de-asta…

Simți că te-a inspirat în vreun fel perioada asta?

Eu cred că pe toată lumea a inspirat. Problema este cine și ce va face cu inspirația asta. Depinde și de fiecare ce e în stare să facă cu ea…

Unul dintre proiectele la care lucrai înainte de pandemie e „Deșteptarea primăverii”, un text pe care tu l-ai abordat și la examenul de licență. Ce te-a atras, de ce l-ai ales și de ce te-ai întors la el ?

Profesorul meu – Alexa Visarion – e de vină. (râde) Dumnealui mi-a spus, atunci când lucram pentru licență la textul ăsta, să mai aștept 15 ani. Și am zis să-l ascult măcar acum dacă atunci nu l-am ascultat. (râde)

Când eram tânăr, mi se părea că văd anumite lucruri în textul ăsta, pentru care merită să-l fac. Le văd în continuare și cred că sunt lucruri pe care le observ numai eu în el (nu văd de ce n-aș spune asta). Acum, însă, văd și alte lucruri pe care înainte nu le vedeam – despre inconștient, despre monștrii din noi.

În general, monștrii sunt subiectul meu preferat. Nu știu dacă împărtășește cu mine prea multă lume această pasiune, dar este, cred, tema mea preferată. Când eram mic, pe la șapte ani, îmi plăcea să desenez foarte mult. Și desenam monștri. Iar învățătoarea mea m-a certat și mi-a zis: „De ce nu poți să desenezi și tu ceva frumos?!”. Și m-am lăsat de desenat. Sunt o fire fragilă și nesigură… (râde)

@arhiva personală

Dacă psihanalizăm, poate asta e explicația afinității tale pentru personajele-monștri.

Poate.

Povestește-mi cum ai ajuns tu regizor? Cum te-ai îndrăgostit de teatru?

Am mai multe răspunsuri diferite la această întrebare. (râde)

Când eram mic, mă duceau părinții mei la teatru și primul spectacol la care n-am dormit, nu m-a plictisit sau din care am înțeles ceva a fost „Zbor deasupra unui cuib de cuci” de la Teatrul Național din Cluj. Cred că aveam vreo 11 ani. Și am văzut spectacolul ăsta de cincizeci de ori. Sau mai mult. De fapt, de fiecare dată când se juca, mă duceam și îl vedeam. Ăsta și „Hamlet”-ul lui Vlad Mugur. Erau spectacolele la care mergeam de fiecare dată când erau programate.

Dar înainte de dorința de a deveni regizor ce a fost?

Eu voiam – și vreau în continuare – și probabil asta se va întâmpla, să fiu scriitor, nu regizor. Regia e un ocol foarte frumos uneori, alteori nu, către scopul ăsta. Asta vreau să fiu.

Și de ce nu te-ai facut scriitor de la început? De ce mai întâi regia?

Bună întrebare… Mi s-a făcut frică la un moment dat de scris și m-am oprit. Mi s-a făcut frică că nu știu ce să zic. Dar, după 15 ani, am adunat două-trei lucruri și am de gând să le spun. (râde)

Ai avut momente în care ai regretat că ai ales teatrul și nu ai continuat să scrii?

Regret că nu am scris, dar nu cred că e neapărat un lucru rău. E ceva ce trebuie să faci atunci când simți că e cazul, nu e ceva ce trebuie forțat. Și nu e ceva din care aș vrea să fac o carieră, așa cum e teatrul. E mult mai personal. E doar ceva ce mă face pe mine fericit.

Dacă tot am vorbit de scris… Recent, a apărut într-o variantă reeditată, lucrarea ta de doctorat – „Universul regizoral: Liviu Ciulei”. Ai de gând să continui cercetarea?

Da. Vreau să continui și cercetarea.

Există această arhivă Liviu Ciulei, făcută de familia Ciulei, la care am participat și eu și care sper că într-o bună zi va fi finalizată. Poate cuiva îi va păsa să finanțeze acest proiect, pentru că acolo e o comoară. Cine vrea să cerceteze teatrul secolului XX găsește în această arhivă informații cât să scrie zece cărți sau poate chiar mai multe. Dar până acum, dintr-un motiv sau altul, nimeni nu a vrut să ajute familia Ciulei să facă treaba asta. Dar sper că în viitor se va rezolva.

Știu că  părinții tăi sunt profesori, iar, de ceva timp,  predai și tu la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și la UNATC. Cum te ajută profesia de profesor în regie?

M-a ajutat foarte mult întâlnirea cu studenții de la Actorie de la Sibiu pentru că, pentru prima dată, am fost pus în fața nevoii de a transpune în cuvinte lucruri care, până atunci, se subînțelegeau între mine și actori. Pentru a explica niște idei, concepte, a trebuit să mi le explic mai întâi mie. Iar procesul ăsta de formulare este foarte creativ și te face să ai niște descoperiri despre propria muncă și chiar despre tine însuți.

Cu studenții de la Actorie fac spectacole, nu-i învăț actorie. Spectacolele pe care le fac cu ei le consider mai importante decât spectacolele pe care le fac în teatrele profesioniste. În orice spectacol pe care-l fac eu, nu știu de ce, trebuie să țin cont și de aspecte mai pragmatice. Eu vreau ca spectacolele mele să se joace cât mai mult și să aibă succes, să fie văzute de cât mai mulți oameni. Și asta implică, uneori, compromisuri. Iar în spectacolele cu studenții asta nu se întâmplă. E foarte clar de la început care este scopul și nu trebuie să fie amestecat cu lucruri pragmatice. Trebuie să iasă bine, dar nu contează succesul. Contează ca acei studenți să înțeleagă ceva mai mult. Și eu odată cu ei.

Recent, s-a lansat în premieră adaptarea VR 360 a spectacolului „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Tu crezi că magia teatrului poate fi transpusă într-un spectacol VR?

Nu. Dar cred că spectacolul VR are o altă magie a lui. E o experiență total diferită față de teatrul pe viu sau față de orice altă formă online. Dar filmatul VR este cea mai bună metodă de a conserva un spectacol și asta chiar e un lucru bun. Sigur, nu surprinde senzația pe care o ai atunci când ești în sală, dar e mult mai aproape decât o filmare normală. Pentru că poți să miști capul, să te uiți de jur împrejur, ești mult mai aproape și e mult mai intim decât o filmare obișnuită.

Dar diferența principală și la spectacolele VR, și la orice altă formă de teatru online, este că ești singur. Poate că în viitor tehnologia o să fie atât de performantă, încât o să putem avea senzația că suntem în realitatea noastră, când suntem în realitatea virtuală. Dar la teatru o mare parte din experiență este să fii împreună cu alți oameni. Să iei parte împreună cu altcineva la ceva. Și să simți că, atunci când ție îți vine să râzi, și altora le-a venit să râdă, iar când ție îți vine să taci și ceilalți simt la fel. E ceva, poate, mai important decât spectacolul în sine, decât regizorul și de cât de deștept e el. Regizorul trebuie să fie atât de deștept, încât să nu strice aceste momente.

Spuneai într-un interviu mai vechi că, dacă ai putea să faci ce-ți dorești în teatru, ar fi să montezi „texte despre fragilitatea umană, despre oameni mai greu de iubit, mai puțin probabil să fie eroi, pe care aș vrea să-i salvez. Aș vrea să salvez niște oameni fictivi.” Încă îți mai dorești asta?

Da! Încă eu cred că munca mea de salvat monștri nu e terminată, deși am încercat ceva destul de extrem cu Dominic Cormoș în spectacolul „Nu regret nimic” de la Teatrul Act. E probabil puțin revoltător să vezi un spectacol despre un torționar comunist, care ajunge să fie salvat din punct de vedere uman. Mesajul a fost că – dacă te poate iubi o singură persoană, atunci meriți să fii considerat o persoană.

Și cum a fost munca pentru acest spectacol?

Foarte simplă. Atunci când ceea ce faci e mai bine, senzația este că e mai simplu. Uite, eu nu cred că pentru a face ceva valoros trebuie să te chinui sau trebuie să chinui pe alții. Eu sunt foarte neconflictual de felul meu și nu pot să înțeleg de ce oamenii au nevoie să își exprime energia negativă pentru a scoate din ei ceva creativ. Dar pot să accept că așa sunt alții și nu am nicio problemă.

Pentru proiectul ăsta am avut norocul să lucrez cu oameni cu care sunt foarte compatibil. Începând de la colegii din teatru și terminând cu actorii. Și pentru mine e foarte importantă compatibilitatea asta. Și e foarte important să lucrezi la ceva în care toată lumea crede și simte că e mișto, să nu simți presiunea că trebuie să dovedești ceva sau să convingi pe cineva. Odată ce treci de pragul ăsta de a convinge, de a dovedi, se deschide un peisaj de lucruri care pot fi create mult mai plăcut. Și cred că și spectatorii simt asta. Cel puțin din reacțiile publicului, chiar cred că s-a transmis chestia asta.

Plus că am lucrat cu cei doi actori cu care am colaborat cel mai mult până acum, alături de care am crescut ca regizor, de la care am învățat și cu care mă înțeleg fără să fie nevoie de prea multe cuvinte – Dan Rădulescu și Lucian Iftime. Și am avut norocul să o descopăr pe Irina Antonie –, pe care o ador și sper să lucrăm cât mai mult în viitor.

Am observat că ești genul de regizor care și-a creat o echipă în jurul lui. Care sunt avantajele/dezavantajele?

Sunt lucruri bune și lucruri riscante. Riscul e că devii comod, te mulțumești cu mai puțin, te repeți, te alinți. Iar beneficiile, care cred că sunt mai mari decât riscurile astea, sunt că poți să te duci mai adânc în înțelegerea oamenilor, a situațiilor. Plus că e mai plăcut, mai ușor și mai puțin stresant. Iar pentru un regizor, cel puțin pentru mine, e foarte important să reduc stresul pe cât posibil. Pentru că sunt stresat de la natură (râde) și n-am nevoie să mă stresez în plus, ca să-mi stimulez creativitatea.

@Oana Monica Nae

„El nu-ți dă un univers, îți dă mai multe universuri, te face să alegi nu ce e mai bine, ci ce simți tu că e mai bine îți dă încredere” spunea Alexandru Voicu despre tine într-un interviu. Care e cel mai important lucru în relația regizor-actor? Cum arată relația ideală?

Cel mai important lucru și fără de care mie mi se pare că e eșuat tot demersul este momentul în care actorii creează de la sine. Eu nu cred că asta se poate întâmpla de la început. De fapt, mă sperie ideea că se poate întâmpla, pentru că asta înseamnă că eu n-am ce căuta acolo. Dar se poate întâmpla după ce s-a lucrat la spectacol, mai ales când se joacă și cu public, actorii încep să creeze ei înșiși. Și prin asta înțeleg un fenomen în care, deși ei nu fac nimic diferit de ce s-a discutat, de fapt totul este diferit, pentru că interiorul lor se află în acel moment de creație. Și asta se vede de multe ori în spectacole. Când nu se întâmplă lucrul ăsta, când ei fac doar tehnic ce am stabilit, eu îl văd ca pe un eșec al meu.

O formă de dorit între actor-regizor este cea în care, lucrând împreună la ceva, ajungi să vorbești cu acel altcineva despre lucrurile cele mai intime. Despre frici, dorințe, despre ce ți s-a întâmplat sau ce nu ți s-a întâmplat… Și dacă vorbitul ăsta trece de nivelul de conversație și devine o formă de „a fi intim cu cineva”, într-un cadru specific de lucru artistic, asta e, după mine, o relație împlinită. Dar, din păcate, nu se întâmplă întotdeauna. Și de asta prefer să lucrez cu oamenii cu care mi s-a întâmplat, în speranța că dacă s-a întâmplat o dată, poate se va mai întâmpla. Da, poate fi o lipsă de curaj, pentru că nu e deloc obligatoriu că se mai poate întâmpla, cum nu e deloc exclus să se întâmple cu cineva pe care nu-l cunoști.

Asta e foarte plăcut în lucrul cu actorii. Să ajungi să cunoști personal pe cineva, fără să fii personal cu persoana respectivă.

Ce ți se pare indispensabil pentru regia de teatru?

Experiența de viață.

Care crezi că este talentul tău în meseria de regizor?

Talentul de a fi un psiholog bun, curajos – nu curajos în expresivitatea spectacolului – ci curajos în întâlnirea cu partea de dinăuntru, partea interioară. Un regizor ar trebui să aibă curajul să caute mai adânc. Nu e ceva nou ce spun acum, dar pentru asta trebuie să reușești să te înțelegi pe tine însuți și după aceea să începi să îi înțelegi și pe ceilalți.

Ce calități umane ți-ai descoperind făcând teatru? Te-ai schimbat în cei doisprezece ani de când ești regizor profesionist?

Mi-am descoperit nevoia de a împărți cu cineva înțelegerea despre lucrurile cele mai serioase și personale. Am descoperit, în lucrul cu alți oameni, cât de satisfăcătoare poate fi experiența de a vedea reflectat în ochii altcuiva faptul că și ei simt aceleași lucruri ca tine în legătură cu ceva important. În multe feluri, mi s-a dezvoltat sensibilitatea, ceea ce nu e neapărat plăcut. Sensibilitatea te ajută să înțelegi într-un mod mai direct, dar te vulnerabilizează și, în timp, te înrăiește, pentru că devii sensibil la lucruri la care nu ar trebui să fii. Trăiești puțin mai intens și te consumi puțin mai rapid.

Ce mai înseamnă acum teatrul pentru tine?

Pentru mine, teatrul e locul în care poți să fii împreună cu alți oameni: regizorul cu actorii, actorii cu spectatorii, spectatorii între ei. Și nu în sensul în care poți să fii așa și pe facebook, să emiți păreri și să emani energie de un fel sau altul, ci să fii împreună la un nivel mai intim, care nu are nevoie de cuvinte…