Sfârșit de ianuarie 2021. Se redeschid teatrele în București. În cele mai multe teatre din țară se joacă deja de ceva vreme. Cine ar fi crezut că vom ajunge să sărbătorim momentele în care vom avea libertatea de a juca într-o sală în mileniul III?
După aproape un an în care teatrul a fost practic scos de pe harta existențelor noastre, există din nou o încercare de redeschidere. Desigur… artiștii nu sunt incluși pe listele pentru vaccinare în etapa a II-a, munca lor nu este – iarăși – considerată esențială pentru societate. Să ne mai întrebăm de ce?
În lume există deja precedente, locuri în care, în pofida a orice, actul artistic este considerat esențial și se încearcă păstrarea deschisă a teatrelor, chiar în acest vârtej de frică, de boală, de amenințare permanentă, în acest război pe care noi îl purtăm cel mai adesea cu noi înșine de un an. O gură de oxigen este (și ar trebui să fie!) teatrul în această închisoare la care ne-a condamnat pandemia, o mică oază de normalitate, acel ceva care să ne lase raza de speranță că suntem încă cetățeni ai secolului 21. Că avem dreptul să luptăm cu boala, cu moartea, cu frica… fiecare în felul lui.
După un an în care ne-am luptat prea puțin pentru dreptul nostru de a exista, în orice lume, fie ea și una lovită de o pandemie, după un an în care ne-am conformat doar normelor și regulamentelor, după un an în care am văzut cum alte locuri și domenii s-au strecurat ca să existe fie și pe jumătate, teatrul încearcă din nou să-și afirme – timid – dreptul la existență. Și ar fi bine ca de data asta să nu-l mai piardă. Să ceară testare, să ceară vaccinare… dar să rămână, să se lupte pentru a exista, pentru că arta – nu-i așa? – a fost în toate timpurile o formă de rezistență… Iar artistul, această ființă fragilă și specială, ce nu poate fi redusă la tăcere și îngropată în rapoarte și hârțoage, această ființă pentru care teatrul înseamnă/ar trebui să însemne dorința de a afirma lucruri, această ființă care în perioade complicate a știut întotdeauna să lupte pentru propriul adevăr și propria artă, această ființă ar trebui să caute azi să redescopere forța (și dorința) de a spune lucruri esențiale.
Cred că teatrul post-pandemie nu ar trebui să arate ca cel care s-a făcut în ultimii ani în România. Și acest stop pe care l-am avut cu toții în aceste luni ne-a făcut, cu siguranță, pe fiecare dintre noi să reconsiderăm lucruri. Să ne oprim și să privim cu un soi de detașare. Iar o catastrofă – fie ea și una mică, de genul războiului de pe canapeaua din sufragerie, pe care îl purtăm noi de 10 luni – te face să vezi lucrurile într-o altă perspectivă. Da, avem nevoie de teatru. Avem nevoie de teatru ca de aer, avem nevoie de teatru și ca să ne redobândim parte din demnitatea umană, dar și pentru că teatrul accesează zone din noi pe care din când în când avem nevoie să le simțim atinse. Și pentru că încă nu dorim cu toții să ne transformăm în mașinuțele robotizate în care se străduiește acest secol să ne transforme cu orice preț. Iar lumea noastră vie încape uneori într-o poveste spusă pe o scenă. O poveste mare și frumoasă cât tot universul ascuns undeva în noi, unde nu (mai) știm cum să ajungem.
Ultimii ani dinainte de pandemie au transformat mare parte din teatru doar într-o piață de consum… Și nu putem să facem abstracție de faptul că există în lumea noastră o apetență pentru minor. Pentru tot ceea ce minimalizează sau vulgarizează. Există o apetență pentru lipsa de noblețe. Pentru uniformizare. Azi e mult mai simplu (și, din păcate, asta se dorește) să fim indivizi, și nu individualități. Nu mai avem răbdare, ne sperie cărțile groase, spectacolele lungi și articolele stufoase. Vrem să se întâmple totul repede, extrem de repede, ca să „nu pierdem timpul”. Nu mai avem răbdare să ne bucurăm. Nu ne mai îngăduim clipe de grație, nu ne mai lăsăm timp pentru ceva esențial: plictiseala… Plictiseala aceea superbă din care se naște creativitatea, plictiseala aceea superbă care îți oferă răgazul de a te opri asupra lucrurilor, de a te apropia de ele, de a le înțelege, de a intra în aura lor. Artistul este grăbit, obligat chiar și în pandemie să alerge… să fie contra-cronometru. Iar când creativitatea ajunge să fie contabilizată ca la fabrica de conserve, totul are un iz de superficialitate și da… teatrul devine bun de consum, și își pierde calitatea de bun esențial.
Iată ce scriam acum un an, în ianuarie 2020, înainte ca pandemia să ne oprească viețile în loc.
„Imaginea începutului de an teatral 2020: se face teatru peste tot, dar mai rar teatru de o reală calitate. Sentimentul pe care ți-l lasă cele mai multe dintre spectacole e acela de grabă… de superficialitate. Pe ideea cerere – ofertă. Pare că totul se bifează. Iar atunci când privești de aproape totul, îți dai seama că ceea ce lipsește este implicarea. Și că spectatorul este tratat doar ca un consumator, ceea ce, într-un mod subtil, înseamnă scoaterea lui din ecuație. Ceea ce face ca întregul nostru peisaj teatral să arate mai degrabă… căldicel. Teatrele se grăbesc (de ce oare graba asta nebună pe care ne-o impunem singuri?!) să scoată spectacolele în 3 săptămâni, totul e pe repede înainte, nimeni nu-și mai ia timp să respire, să caute, să descopere. Totul e ca la fast-food. Îi băgăm publicului pe gât asta. Înghite și pleacă acasă „cu burta plină”. Dar publicul chiar vrea asta? Sau… de fapt, îi oferim ceea ce credem noi că vrea. Iar acest „ce credem noi că vrea” e de două feluri și, din păcate, ține loc de repertorii.
„Ce credem noi că vrea” e fie spectacol ce se încadrează la categoria producţii de teatru mediocre și submediocre, comedioare de proastă calitate, montate și jucate superficial, pe ideea „publicul vrea să se distreze”; fie, la polul opus, spectacole așa-zis superior intelectuale, exact acele montări pe care Peter Brook le descria cel mai bine: „una peste alta, există persoane care asociază cultura cu un anumit simț al datoriei… Prin urmare, se întâmplă un fenomen ciudat și tocmai gradul de plictiseală devine un fel de garanție a calității.” În acest context, rar se mai întâmplă să trăiești la teatru clipe de grație.
Pentru a redeveni esențial, în 2021, teatrul are nevoie de cât mai puține spectacole „de serviciu” și de cât mai multe clipe de grație… altfel, după febra revenirii în sălile de spectacol, spectatorii vor începe să se simtă… înșelați la cântar.
